Divina Tragedia - Viaţa Liberă Galaţi

S-au dus vremurile frumoase. Parcă prea repede s-au dus. S-au dus pentru că nu am ştiut să avem grijă de ele, să le păstrăm cu sfinţenie. Acum, când se vede ce fără dumnezeire se desfăşoară în fiecare clipă, la fiecare pas şi pe oricare stradă, cum să mai speri în…

"Am un prieten care nu are nici un prieten!" - aşa îmi şoptea (de fiecare dată) scriitorul (şi prietenul) meu amărui. Şi nu numai atâta îmi spunea. Îmi zicea şi "mor, deci exist!"... Mergeam pe stradă, ne târcoleau amicii şi duşmanii. Ne uitam frumos la sărmanii de ei. Tot la…

Aşa se auzea în toată România: "enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor, lângă noi se sting şi mor dragii noştri, dragi părinţi"... Şi consider că tot poporul normal ştie cine a scris aceste versuri răscolitoare, când le-a scris, cine şi cum şi unde le-a cântat prima oară, a mia oară...!…

Din când în când, aşa, ca-ntr-un ritual de care nu mă pot elibera-n vecii vecilor (vecii vecilor din viaţă, nu din moarte) iau autobuzul şi mă duc în gara asta, în gara cealaltă, în toate gările prin care a fost şi a trecut şi Mama. Fiindcă, exact în centrul Sinelui,…

Hei, tu, care eşti acolo! Hei, tu, care eşti Aici! Te strig de-o viaţă întreagă, însă nu mă auzi, nu vrei să mă auzi, nu ştii să mă auzi...chiar nimic, nimic, nimic nu catadicseşti să-(mi) zici! Te rog să-(mi) spui măcar dacă ţi-am greşit cu ceva! Te rog să-(mi) spui…

Iac-aşa de frumos şi de tare şi de nălţător se aude Corul ad-hoc al lui moş Vasile Cherpedin: „sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii! voi, osândiţi la foame, sus! să fiarbă-n inimi răzvrătirea! să-nceapă al lumii vechi apus!”... Entuziasmul trist al acestui Imn universal şi etern perforează văzduhul, se opreşte o…

Vasile Cherpedin bate cuie într-o scândură şi cântă Internaţionala într-o doară. De-o viaţă întreagă se străduieşte să-şi vadă gardul început şi terminat, aşa, să nu mai bârfească ciomăgarii satului că nu-i în stare să fie-n rând cu lumea din mahala! Bate discontinuu deoarece, după fiecare scândură, traversează drumul până-n gardul…

Cred că pleacă. După cum cată cu ochii pe lângă mine, pe lângă fiinţe şi lucruri, pe lângă secunde şi pe lângă rosturile lumii, cred că pleacă. Tăcerea-i suspectă, ce poate să însemne altceva decât plecare? Supărarea-i nejustificată nu poate să spună altceva decât pregătire de plecare, decât plecare iminentă.…

Atunci, în ziua cu pricina peţitului, prezumtiva „jumătate” mă roagă să-i cetesc „o poezie frumoasă, deşteaptă, să placă la toţi prezenţii, să se convingă şi să se crucească toate neamurile şi toţi apropiaţii ambelor părţi ce fată superbă a lăsat cel de sus să umble pe jos”! Şi, fireşte, cum…

Supărată profund şi definitiv pentru că n-am fost „gentleman” când m-am dus să-i cer mâna, şi pentru că, atunci, i-am lecturat un „pretext” circumstanţial de peţire, dar şi pentru că am îndrăznit să „cerşesc” în ziarul de ieri, iată ce hal de misivă îmi azvârle Florica Spulber în cutia poştală!…

Pentru că n-am fost „şic” şi „gentleman” când m-am dus să-i cer mâna oficial, domnişoara ingineră metalurgică, specialistă (cu doctorat peste multe graniţe) în sârmă cuie şi lanţuri, m-a hulit „elegant” numai în târg şi numai la moară, m-a pârât la popime, m-a spus la icoane şi la toţi sfinţii…

Cred că vezi! Cred că eşti foarte atentă la ce se petrece în jurul tău! Doar ai ochi de argus, doamnă Consilier de Taină! Nu-i aşa că vezi cum (de-acuma)-i din ce în ce mai gata, din ce în ce mai aproape? Şi vezi cum (de acuma) toate se topesc…