Sigur că da! Nu? ((IX)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 03 Noiembrie 2018 00:00

Sunt în cimitir. În marele dormitor omenesc, cum zic optimiştii, cei care îşi aşteaptă (cu nerăbdare) viaţa de apoi. Sunt în cimitirul Eternitatea, cel aflat pe bulevardul George Coşbuc. Mai mare dragul să mergi ori să stai pe Coşbuc şi să reciţi până dai colţul spre viaţa de după moarte: "Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ să vrem noi sânge, nu pământ!/ când nu vom mai putea răbda,/ când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ nici în mormânt!"...Sigur că da! Sunt singur în cimitir, dar nu recit din Coşbuc, ci din Bacovia: "Dormeau adânc sicriele de plumb,/ şi flori de plumb, şi funerar veşmânt.../ stam singur în cavou...şi era vânt.../ şi scârţâiau coroanele de plumb!"...Sigur că da! Stau încet şi singur lângă mormântul unui fiu. Şi încerc să-l înţeleg din punct de vedere funciar pe poetul năsăudean...iar pe poetul băcăuan încerc să-l înţeleg din punct de vedere meteorologic şi sepulcral. Nu se aude nimic printre rânduri şi alei şi sole şi morminte. Nici o pasăre nu văd pe nici o cruce. Şi nici o cioară croncănind/cobind prin aerul "tare" al depozitului de morţi. Nu aud nici un sforăit din marele dormitor uman. Nu vorbeşte nimeni prin somn. Nu bate nimeni la nici o uşă, la nici o fereastră spre afară, spre nicăieri. Nici un scârţâit, nici un bocet, nici un strigăt de singurătate ori fericire. Miroase a tămâie şi a deşertăciune. Se aude numai pocnetul infinitezimal şi păcălitor al lumânărilor arzând!...Sigur că da! Iată, la câteva morminte distanţă de mine...(am uitat să-mi aduc aminte că în cimitirul-dormitor toate distanţele se măsoară în morminte)...văd o femeie singură, cu ochii în gol, cernită şi nedumirită, parcă. Parcă vrea să mă întrebe ceva, să-mi mărturisească ceva. Şi chiar ne oprim alături, la câteva morminte mai încolo. Şi uite ce întrebare îmi pune şi ce mărturisire îmi face bătrâna în doliu, despre care aflu, mai târziu, că a fost tehniciană în Şantierul Naval: "Domnule, lacrimile se vând? Am lacrimi de vânzare...fiindcă nu am bani pentru căldură! nu cumperi nişte lacrimi? nu ştii pe cineva care vrea nişte lacrimi de vânzare?"...Bătrâna femeie se pierde printre morminte. Iar eu înlemnesc. Şi, brusc, îmi aduc aminte, aşa, ca un corolar: "Dormea întors amorul meu de plumb/ pe flori de plumb...şi-am început să strig.../ stam singur lângă mort...şi era frig.../ şi-i atârnau aripile de plumb!"...Doamne, ce duminică frumoasă şi lămuritoare! Ce duminică unică şi pură şi simplă şi demonstrativă! Nu-ţi vine să zici "nec plus ultra" şi să faci o libaţie pe marginile Uitării?