Mai cu Dumitriţa (II)

Scris de Ion Zimbru

Luni, 12 Noiembrie 2018 00:00

Pun palma streaşină la ochi şi mă uit pe coasta cu Adam. Dincoace de zarea cu monastire şi codru secular, pe o pantă dulceagă, văd un morman de paie peste pereţi albaştri şi un gard cotit, cu nuiele orizontale, strâmbe. Asta-i casa în care mă voi dezlănţui cu Dumitriţa, la noapte. Părinţii ei sunt acasă, însă, din câte am aflat, nu se bagă în sentimentele fetei şi nu se amestecă în moaştele altora. Ale mele, adică. Cică fata-i în vorbă numai cu mine, vrea să plece cât mai repede de acasă, la Galaţi, să scape pentru totdeauna de corvoada vieţii la ţară. Cică ea crede că la oraş umblă ăia cu ăia-n coadă. Cică vrea să fie doamnă, nu ţaţă. Şi să zică alde madam că-i deşteaptă ca ele, mai ales când se duce la colţ, să ia pâine, îmbrăcată cu halat de dormitor, încălţată cu papuci, cu bigudiuri multe în păr. Că are la păr, slavă Domnului! Până la călcâie-l are de lung şi des. Şi nici nu-i aşa de înaltă când circulă. Iar când stă culcată, e foarte scurtă. Mai scurtă ca o dumitriţă chiar!...Dar, stupoare, nici vorbă de toamnă pe coasta cu Adam. Înseamnă că întâmplarea din noaptea trecută a fost vis. Sigur, a fost vis. Şi, totuşi, cine mi-a umblat la haine?...(trebuie să aflu adevărul adevărat, cât mai urgent, în ziarul de mâine, nu?)...Sigur că da!...Iată, intru în sat, slujba de vecernie haşurează văzduhul, intră în fiecare ogradă, în fiecare grădină, în fiecare ungher fizic şi sufletesc. Frumos şi răscolitor, n-am ce zice!...Iată, o samă de câini mă încearcă, mă târcolesc, mă latră...parcă-mi spun să fac drum întors, parcă ar şti ce vis am avut! Iată, mă apropii de casa cu Dumitriţă! Ea stă la poartă şi mă aşteaptă surâzând, cu mâinile sub pestelcă, înaltă până la clănţău! De după geamul bucătăriei, mă-sa mă pândeşte ca pe un eveniment deosebit, ca pe un fenomen râvnit de multă vreme, ca pe un Mecena! Taică-său, de după colţul casei, îşi face o suită de cruci şi chiar se aude mormăind o rugăciune de ajutor şi salvare! Până şi cerberul gospodăriei se gudură prin bătătură, sare în întâmpinare, sare până la fruntea mea huruind de neprevăzut, afectată de emoţii fluctuante şi curiozitate împinsă tocmai la paroxism!...Sigur că da! Dumitriţa mă pofteşte pe prispa din lut, se înroşeşte, îmi aduce cheseaua cu dulceaţă amară, cana cu apă...o carpetă din americă, în formă pătrată, cusută cu arnici, pe care citesc "grea e viaţa unei flori că creşte printre spini"...şi-mi şopteşte că şi cearşafurile din odaia noastră-s din olandină cu arnici...şi mă întreabă dacă vreau să începem acum...sau (mai) aşteptăm până răsare Luna!...(Stai să vezi!)