Credem că moare. N-are cum să reziste, cum să supravieţuiască. Nu are nici o şansă. Picioarele din spate-i sunt inerte. Mârâie şi lăcrămează. Se uită la mine şi la mecanicul Culiţă. Parcă cere ceva. Parcă nu cere ceva. Realizăm că moartea Fetiţei este iminentă. Dăm din umeri şi aşteptăm să închidă ochii. Ne pregătim de îngropare. Prin grija stăpânului cu păr alb şi cu gaură neagră-n buget, căţeaua are loc de veci în grădină, lângă Azorică şi lângă papagalul Grigore, pe care i-am înmormântat în urmă cu mulţi ani. Pentru că şi-au făcut datoria din plin, pasărea şi animalul au fost puse sub sol, cu onoruri militare. Am folosit puşti copilăreşti şi cartuşe oarbe. Şi am plâns cu sobrietate. Şi am organizat chiar şi o masă de adio. Slujba de despărţire şi cheful religios au avut loc sub liliacul uriaş din ograda distinsului meu prieten şi curtean fără leac. El s-a îmbrăcat în rasă şi-n cele trebuincioase bisericeşti. El a cântat sfântul prohod. Participarea a fost una fastă, de elită. Coborârea câinelui şi a papagalului în groapă a fost însoţită de corurile reunite ale tuturor lătrătorilor şi urlătorilor din tot cartierul, de toată suflarea şi ciripeala păsărească sălbatică şi domestică, de mai multe trusturi media internaţionale. Cum şi-au făcut datoria din plin aceste două rarisime din regnul animal? Foarte simplu. Legal, adică. Papagalul m-a pârât amantei (mele) de câte ori am înşelat-o cu nevasta (mea)... iar câinele m-a muşcat de tur şi de retur, fără nici o lătrătură de avertisment, când m-a surprins căţărându-mă în caisul doldora cu poame şi când am vrut să rup o creangă de liliac înflorit pentru ultima ibovnică din cartierul celălalt!... Sigur că da!... Şi, acum, iată, suntem gata de încă o îngropăciune!... Şi, acum, iată, se face vreme de vecernie! Iată, seara vine dinspre răsărit, vine în şoaptă, vine cu grijă şi cu smerenie în văzduhul şi în duhul căţelei sfărâmate de balaoacheşul cu Jeep! Şi nu ne vine a crede când, iată, încet-încet, sprijinindu-se şi folosindu-se numai de picioarele din faţă, Fetiţa se târâie peste pragul porţii, printre substantive şi printre subiecte, ca şi cum s-ar duce să moară într-un loc anume, ca şi cum s-ar duce singură la groapă! Picioarele din spate şi şalele bietei căţele sunt trase/târâte ca nişte cârpe, ca nişte componente care nu vor să se despartă de trup! Aproape de grădina cu locurile de veci, răsuflând greu şi sacadat, se opreşte şi închide ochii! Dar nu moare, nu ştie să moară, nu vrea să moară, nu poate să moară! Doar cade în somn adânc! Aşa credem!… (Stai să vezi)
Un om Mecanic şi o animală Nemuritoare (III) Scris de Ion Zimbru
