Dinspre biserica din Bursucani se aude toaca de vecernie. Parcă se aude chiar şi preotul Victor Răşcanu cum coboară din casa cu cerdac şi cum se îndreaptă spre lăcaşul cu smerenie şi Adevăr. Parcă se aude tot cătunul cum se strânge pe la porţi şi merge (în şoaptă) să se roage la cel mai de Sus şi mai Bun decât noi. Să se roage şi să-şi aducă aminte de Cruce şi de Golgotă, de Pâine şi de Patimi. Nu?... Sigur că da!... Eu şi Costel al ţaţei Maria aşteptăm să (se) amurgească bine. Stăm pe prispa din lut roşu, pe care se văd urmele mâinilor mamei, mâini care au lipit şi au tencuit mii şi mii de pereţi. Mă uit la băiatul trist şi taciturn şi-l întreb dacă are habar că suntem născuţi, trăim şi murim într-o lume de pereţi. El înalţă ochii spre mine, dar am senzaţia netă şi bizară că privirile lui trec prin alcătuirea mea din carne şi oase, şi se duc la deal, în sus, spre Zăpodie, spre pădurea cu stejari şi carpeni uriaşi, cu privighetori şi mistreţi, cu şopârle şi fazani, cu Poezie şi Răscolire, cu poteci pe care le-am străbătut de mii de ori, înainte şi înapoi, fără să mă satur vreodată. Spre pădurea pe care el, ţâra asta de Om, o cercetează de atâta vreme şi timp... sau care, vezi bine, îl ajută să des/cifreze o Taină o Idee... Sigur că da!... Iată, se ridică de lângă mine şi-mi zice că trebuie să mergem Acolo, lângă plopul din taluzul şoselei! Da, mergem fără vorbă. Nu ne grăbim. El umblă cu ochii spre pământ! Eu umblu cu ochii pe urma ochilor lui! Şi, iarăşi, am senzaţia că privirea-i nu se opreşte în praful drumului ne/drept şi domol! Cred că trece Dincolo, cred că vrea să ajungă Acolo, cred că vizionează/vede acel Apoi!... Şi începe să zică: "Da, suntem născuţi, trăim şi murim într-o lume de pereţi... pentru că aşa am stabilit/convenit noi!... Dar, înainte de ceastă Taină a Naşterii, nu am "trăit" într-o lume de pereţi? Cred că da... însă un alt Fel de Lume, un alt Fel de pereţi! Nu?... Dar, Acolo, cine a stabilit, cine a convenit, cine a vrut să avem această percepere/pricepere? Oare nu cumva am traversat aceeaşi Amăgire, cum şi Amăgirea de Acum? Oare, după atâtea şi atâtea Amăgiri, nu cumva-i cazul să fim lămuriţi, să ne obişnuim cu gândul că Totu-i Dezamăgire... că, de fapt, Dezamăgirea-i singura certitudine de pe acest Rotund?... Uite, mai avem oleacă şi, gata, ajungem lângă plop!... Chiar vrei să-ţi spun de ce stau şi mă uit în fiecare zi, pe întuneric şi pe lumină, înspre Asfinţit? Nu mi-i greu să-ţi spun, însă mă tem că-ţi face rău această mărturisire! Chiar ai curaj să auzi?"... (Stai aşa!)
Prolegomene fără Cusur (IV) Scris de Ion Zimbru
