Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (IX)

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Marmora mă perforează cu lăncile ochilor negri cum numai pana smulsă din Corbul lui Edgar Poe poate fi. Mă perforează şi-mi surâde triumfal. E sigură că m-a convins s-o scriu cu poezii. Triumful ei seamănă leit cu cel al păpădiei încolţite într-o fisură de asfalt. Cu triumful etern al libelulei pe undeva, pe marginea lumii. Cu triumful soldatului care, cum zice poetul Ioanid Romanescu, "a rămas singur pe câmpul de luptă/ şi nu mai are pe cine de cine să apere". Da... sunt cotrobăit de privirea ei parcă trecută şi purificată prin tot întunericul de dinaintea naşterii, parcă desprinsă dintr-o poemă cum numai Lucian Blaga poate scrie: "Frumoaso,/ ţi-s ochii-aşa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare/ că ochii tăi, adânci, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi/ şi peste munţi şi peste şesuri/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric./ Aşa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea"// (Izvorul nopţii)... Nu?...

Iau pixul cu pastă neagră şi mă apropii de ea. Ea nu tremură. Eu tremur şi mi-i teamă c-am să desenez litere strâmbe. Mi-i teamă c-am să scriu urât pe o asemenea hârtie cu suflet, cu picioare lungi până la capătul rochiei fără sfârşit. Ea mă roagă să încep să scriu pe verso. Şi se aşează cu faţa pe damascul patului ademenitor, numai bun pentru descris o istorie a iubirii de la sfârşituri până la începuturile ei, cu ochii spre nord, spre "nordul obiectelor", cum gândea şi scria şi citea "Trandafirul Sălbatic" al Poeziei Române, Ioanid cel de Sus. Fac vreo două-trei exerciţii de respiraţie şi de curaj şi mă apuc de scris pe omoplatul/deltoidul sub care se aude o inimă zgribulită şi zvâcnind sub fiecare vocală şi consoană a iubirii: "Cade luna până-n crâng/ sânge înverzeşte-n piept/ lacrimi pe piciorul stâng/ lacrimi pe piciorul drept// Tu erai când nu erai/ eu te căutam visând/ umpleam gurile de rai/ cu greşeli şi flori de rând// N-a mai ricoşat un glonţ/ tras trasor din ochii blânzi/ şi-a rămas floarea de colţ/ vie moartă în oglinzi// Şi de asta cade luna/ şi se sparge până-n crâng/ îngerii întotdeauna lacrimă cu ochiul stâng//... Nu?...

Îi spun că am terminat primul poem de dragoste pe umăr şi o întreb dacă mai vrea şi pe celălalt. Mă roagă să i-l citesc pe acesta fiindcă ea nu poate şi nu are răbdare până când am să-i pun oglindă retrovizoare. I-l citesc. O dată. De două ori. Rar. Cu sufletul la gură. Dacă nu-i place? Cum şterg eu "Postfaţa" de pe umărul Iubirii... dacă nu-i place? Da-i place. Şi chiar îmi dau şi-mi dă lacrimi pe piciorul stâng, pe piciorul drept...!... Stai să vezi!

Citit 416 ori Ultima modificare Duminică, 17 Februarie 2019 18:03

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.