Deschid toate geamurile. Fumul se năpusteşte afară. Mă uit pe pereţi, pe tavan, pe jos. E ca-n galeria de huilă. E ca într-un Iad modern. Ca într-o pictură suprarealistă. Ca într-o casă de nebuni cu un singur nebun. Nu se mai aud puii de vrabie din cuiburile pitite-n firidele de aerisire. Au murit, sărmanii! Numai păsările-mame îi jelesc pe antena-satelit. Mă caţăr să-i văd. Sunt ca nişte cărbuni mărunţei, cu ochii deschişi pentru totdeauna, înainte de primul zbor. Şi-mi aduc aminte ce fel de tragic-sublim a scris Zaharia Stancu în "Cântec şoptit": "Odată am ucis o vrabie,/ am tras cu praştia-n ea şi-am lovit-o,/ pe urmă o zi şi o noapte întreagă/ am tot plâns-o şi am tot jelit-o.// Nu m-a bătut mama, nu m-a certat.../ în mână ţineam o bucată de pâine.../ Degeaba mai plângi, degeaba jeleşti.../ ce-ai omorât, omorât rămâne!"//... Nu?
Dezastru-i cât casa, evident, indiferent, nesimţit. Umblu de colo-colo, nu am nici o idee de scuză, de iertare, de acţiune. Nu-mi vine nici să mă las de apucat, dar nici să mă apuc de lăsat. Nici să plec, nici să stau. Şi, din clipă în clipă, trebuie să sosească nevastă-mea... şi n-are cum să nu vadă, să nu "aprecieze" isprava somnorosului cu mătreaţă. Aprind becuri. E mai ceva ca-n laboratoarele fotografice ale criminaliştilor clasici. Miroase a spectacol dantesc, a moara dracilor, a triumful prostiei omeneşti. Miroase a creieraş încins. Cred că-s actor de ne/voie într-o noapte walpurgică. Şi cred că plătesc multe oale sparte-n trecutul îndepărtat, când ucideam cu praştia cântecuri proaspete-n fântâni şi-n copaci. Îndrăznesc să mă duc să mă uit în colivie. Papagalu-i negru. Zici că-i tăciune pe balansoar. Numai ochii îi lucesc verzi şi miraţi că-s încă viu într-o beznă artificială, într-un coşmar artizanal fără precedent. Toate-s negre. Şi gândurile-s negre. Simt cum cade cerul pe casă, pe mine, pe toate. Violetele-s negre. Muşcatele-s negre. Toate-s înţepenite ca într-un stop-cadru infernal, ca într-un dans malefic, demonic, definitiv, infinitiv. Nici timpul nu mai merge. Ceasurile stau moarte, cu ecranele căscate, cu limbile încremenite. Toate cărţile-s negre. Eu, despre mine, ce să mai adaug? Sunt mumie, sunt numai bun de Valea Regilor. Doar atât mai desluşesc şi mai aud: un contur bizar şi o murmurare în spaţiul inert, inutil, inedit, conservat. Cineva mă judecă şi mă iartă, alt Cineva mă judecă şi nu mă iartă. Sigur că da! Înveşmântaţi în alb, Trecutul timpului prezent şi Prezentul timpului trecut deliberează fără sfârşit!
