Mă aflu-n jurul Păpădiei, cu-n amic din copilărie... avem urechile stângi spre "umbra" bisericii "Sfânta Sofia"... şi auzim huruitul tancurilor ruseşti, care au smuls-o din "rădăcină"... şi-i auzim şi pe-alde Alioşa pronunţându-se urlând "nazad" şi agitându-şi pulemiotele (mitralierele) spre locuitorii gălăţeni mai îndrăzneţi, mai indignaţi de "gestul" sovieticilor dezlănţuiţi. Peste umerii stângi, ca pe o bâzdâganie din beton armat şi dezarmant, ca pe o "creatură" glacială şi fioroasă, simţim "adierea" Casei de In/Cultură a Sindicatelor... clădire "grajdanskaia", menită să adăpostească şi să pună în mişcare materiale cenuşii şi "stâlpi" de i/luminat publicul. Într-un ritm plictisitor şi enervant până-n măduva cozii, încolo şi-ncoace, în veşminte cât mai re/duse... (mintal vorbind)... şi-n şlapi şi-n papuci clămpănitori şi târşâitori cum sunetele/interjecţiile folosite în filme de groază, lumea asta (mixtă şi fără zare) îşi caută o/ţelul pierdut în de-a pururi, aleargă orbeşte spre lumea cealaltă, adică spre Nicăieri... e-n stare să recurgă la orice plan, la orice subterfugiu, la orice metodă, la orice apucătură pentru a-şi "arăta" performanţele "personalităţilor" şi persoanelor dumnealor!... Nu? Sigur că da! Sigur că da!...
Iată, doi aproape bacalaureaţi, gătiţi corespunzător ţinutei explicate mai sus, se apropie de opera domnului Roibu şi încep un tir de salive în apa de la piciorul Păpădiei!... Iată, alţi doi de-alde ăştia cu două de-alde astea îşi azvârle mucurile de ţigări (tot) în apă, deşi la câţiva paşi mai încolo sunt coşuri de gunoi!... Iată, apa se şterge la ochi, scapă de sub control câteva lacrimi... şi jură să plece pentru totdeauna, cu tot cu Dunăre, tocmai unde nesimţirea nu a devenit un mod de viaţă!... Iată, revoltaţi până dincolo de amărăciune, eu şi prietenul meu încercăm să observăm preţul şi dispreţul pus pe adresa educaţiei/civilizaţiei contemporane, dar auzim scrâşnete şi măscări, vedem semne obscene din degetele lor jegoase... din creierii lor slinoşi, adică!... Nu? Sigur că da! Sigur că da!...
Iată... (dinspre Centru, dinspre locul în care samsarii au pretenţia că (ne) sprijină tava cu monade, însă, de fapt, ei hâţână coliva şi fonfăie aleluia cestui oraş muribund)... începem să auzim un zbârnâit ca de lăcuste, un fel de zgomot înfundat, exact cum face apropierea furtunii, exact cum face o invazie de tătari, un tsunami imposibil de oprit!... Şi claxoane! Zeci şi zeci de claxoane!... Iată, din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai tare, începe să se vadă adunătura funerară!... (Stai să vezi!)
