NU MĂ MAI DOARE NIMIC

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 12 Noiembrie 2021 00:00

Mă aflu pe-un hol din Spitalul Judeţean. Pe-un hol lung şi descurajator. Şi plin ochi cu suferinţă. Aştept trei doctori în medicină. Care nu (mai) vin. Ori vin, dar n-am eu răbdare. N-am răbdare pentru că am trei afecţiuni/defecţiuni principale: una mecanică, una electrică şi una atomică. Şi încă nu mai ştiu câte secundare din fiecare categorie. Acest fel de aşteptare-i ca un fel de pedeapsă/condamnare la ghilotină, dar nenea gâde întârzie, parcă dinadins nu vine să apese butonul şi să curme o durere, două dureri, trei dureri... parcă dinadins descreşte adrenalina şi creşte suspansul. Dar n-am de ales. Dacă mă făceam vraci, mă tratam singur. Înghit cuvinte contondente pe adresa Ministerului Sănătăţii Mamei lor de cinici Guvernatori, citesc/recit un "Pact" de Ileana Mălăncioiu şi încerc să nu dau în dambla. Aud târşâială de paşi rari şi o tuse "sănătoasă", repetată, definitivă. Mă uit peste umăr şi-l văd pe moş Ion Mutelcă, prietenul meu de-o viaţă... aproape. În mâna dreaptă are băţul de sprijin, iar în mâna stângă are cel mai important şi căutat şi citit op al lui Carlo M. Cipolla, "Legile fundamentale ale imbecilităţii umane", o carte care "studiază" imposibilitatea eradicării nebuniei cultivate şi şansele de supravieţuire ale normalilor printre aceştia. Se opreşte în dreptul meu şi mă roagă să-l întreb ceva. Şi-l întreb. Şi-mi răspunde: "Păi, ce să fac? În loc să stau acasă şi să-mi văd de sănătate, umblu aiurea prin spital!". "Şi eu!" - zic. Apoi, înlăcrimat şi vădit suferind, îmi citeşte tremurat din lucrarea amintită mai înainte: "Numărul indivizilor imbecili în viaţă este mereu şi în mod inevitabil subestimat de toată lumea". Şi mă priveşte. Ca şi cum ar vrea să-i dau oarece explicaţie, să-i spun că sunt de acord cu autorul şi cu el. Sunt, nu pot pentru ca să nu fiu. Fiindcă, iată, o haită de afumaţi coloraţi fac panaramă pe holul de la Urgenţă, înjură, insultă, ameninţă... "vai de capul creierului meu"! - cum bine şi adevărat grăieşte Nichita Stănescu. Îi citesc şi eu ultima strofă din "Pact", în care gestul călăului este impresionant, uluitor: "În zori s-a apropiat tremurând tot,/ ţinea în mâini buchetul pregătit.../ ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele,/ dar o să fie, totuşi, ca şi cum ai murit!"... Ca din subsolul Patriei din această Ţară, răsare prietenul meu, psihologul Mihai Candelă, şi-mi spune clar: "dacă vrei să mai uiţi din suferinţă, oferă o floare cuiva!"... Sigur că da! Ies din spital, cumpăr trei crizanteme şi le dăruiesc primei necunoscute care-mi taie drumul: o superbă îmbrăcată elegant, cu degete aurifere, un zăcământ de tandreţe şi iubire în mişcare. Ia ghioceii, se schimbă la suprafaţă, mă "admiră" cu cea mai "corectă" scârbă din sudul Moldovei de nord, zvârle buchetul şi-mi huruie-n obraz: "Să-i dai flori lui mă-ta, nu mie! N-am nevoie de flori!"... Gata, NU MĂ MAI DOARE NIMIC!