Da, deschid Cufărul lui Vasile Frasin... şi se face Lumină! Fără să mai aleg, scot un text/palimpsest şi-l iau la desluşit cu lupa de criminalist! Şi iacătă ce mi-i dat să descopăr!... „chiar văd lumină, iese fum, dar nu răspunde.../ (o fi dormind? n-o fi acasă? nu mă vrea?).../ zadarnic strig... ies clipe lungi şi muribunde.../ şi-mi plâng pe umăr, fără vorbă, uite-aşa!// vine un om, l-întreb frumos - (trece şi tace!/ nici el nu ştie? ori nu vrea?) - e-n lacrimi tot/ şi se ascunde sub un fel de carapace,/ de parc-aş fi-un străin murdar, parc-aş fi mort!// mai vine unul - (şi el plânge, şi el trece)/ - nimeni nu spune... (ori nu ştie?!)... unde-o fi!?.../ mă uit la cer şi la pământ: ce lume rece.../ mă simt şi strâmb, şi-ndepărtat, şi (s)pus la gri!// strig la lumină, strig la fum... mă uit încoace,/ mă uit încolo.../ (mai am timp?!)... strig şi ascult:/ toţi se ascund n-aceeaşi falsă carapace/ şi cred că-s vii, dar eu îi văd muriţi de mult!”... Sau, şi mai abitir, ca să mi se strepezească toţi incisivii şi să mi se garanteze că auto/persiflarea e punctul forte al ne/rezolvării tuturor ecuaţiilor existenţiale, cetesc şi mă crucesc milimetric! Mesaju-i uimitor şi con/duce tot la Lumină!... „Supusul tău te-a părăsit, frumoaso.../ (şi ai rămas plângând lângă un gard).../ ca pe-o străină, ca pe-o uscătură,/ ca pe-o închipuire te-a lăsat!// Supusul tău a fost Îndreaptă Lemne,/ a fost un Pur şi-un Simplu din Poveşti,/ a fost Repară Piatră prin grădină/ şi te-a udat cu Lacrimi ca să creşti!// Supusul tău n-a mai avut răbdare/ şi a plecat aiurea, în deşert,/ după Ilene d-alea pofticioase/ de ochi albaştri şi de Suflet fiert!// Supusul tău s-a dus după himere/ cu Dulcinee-n triste Mori de Vânt.../ este pustiu şi-ar vrea să se întoarcă/ fiindcă nici Iluzii nu mai sînt!// Supusul tău e gata să ajungă/ sub cătina din gardul unde stai/ şi-abia mai poţi înlăcrima o floare/ şi greierilor umbră să le dai!// Supusul tău e-aproape şi s-apleacă/ tot şi smerit la Îndurarea ta.../ hai, Singură şi Blândă Mătăciune,/ iartă-l, te rog, dacă mai poţi ierta!”//... Sigur că da! Sigur că da! Cât de mult a fost bântuit de gândul Plecării! Şi de gândul Întoarcerii! Oare o mai fi plecat vreodată, şi s-a întors? Oare se va întoarce şi Acum? Nu, nu cred că se va întoarce cum Atunci, dacă o mai fi plecat! Dar oare o fi ajuns Acolo? Nu cumva ar trebui să mă duc după el, să văd dacă-i ajuns, să văd dacă-i bine Acolo? Doar aşa zicea: „Ajung foarte Repede fiindcă plec foarte Târziu! Să nu stai cu Grijă! Dacă aş fi plecat foarte Devreme, aş fi ajuns foarte Greu... ori Niciodată!”...(Puţintică răbdare!)
Era sigur că ajunge Acolo (IV) Scris de Ion Zimbru
