N-am la îndemână o monastire normală. O monastire mare, vreau să zic. N-am, dar trebuie să dau lucrare de control la ea, neapărat. Trebuie să mă descurc, adică. Prin urmare, apelez la un schit. La o monastire mică, zice-se. Din asta (mică) am. Am un schit, adică. Nu-i al meu, da-i ş-al meu. I se spune Schitul Zimbru. E vechi. Şi proaspăt refăcut. Încă nu are chilii. Şi nici călugăriţe. C-o să fie schit de maici, se zvoneşte-n cătunul cu acelaşi nume. Abia aştept să se „bage” maici, să se întâmple inaugurarea şi să înceapă activitatea specifică schivniciei. Se mai zvoneşte-n cătun că voi fi supra/numit stareţ al cestui schit important. Că mă pricep la maici. Uite-aşa mă pricep: „Zace frigu-n mine ca-ntr-o monastire,/ m-intră noaptea-n suflet ca o maică-n schit,/ nu am nici o veste despre nemurire,/ peste prag îmi trece tot ce n-am iubit!// Mi se face dorul margini de icoană,/ gândul mi se face frunză de pelin,/ fulgul înveleşe fulga peste geană, păsările pleacă, păsările vin!// Unul câte unul, trec atâtea vise,/ n-am nici un păianjen, parca-am asfinţit…/ vine răzbunarea păsării ucise,/ intră noaptea-n mine ca o maică-n schit!”…
Nu? Nu-i aşa că-s bun de stareţ, că am „stofă” de egumen?... Foarte mulţi credincioşi monahali mi-au spus că „trag” spre călugărie, că am faţă de om potrivit pentru această „meserie” onorabilă. Nu mă dau în lături de la nici o propunere în acest sens, chiar dacă, urmând exemplul diaconului Ion Creangă, am tras cu praştia-n ciorile culcuşite deseori pe turla cestui schit misterios. Uite cam aşa de „rău” am tras: „Credeam că toate păsările vor să cânte./ Trăgeam în ciori cu ouă de privighetoare./ Dar (mai târziu) au început să mă-nspăimânte/ când am văzut privighetorile că sunt/ din ce în ce mai triste şi mai rare!// M-am întristat şi m-am întors acasă./ Pe apa Sâmbetei dădusem arma./ Un cor afon de ciori contemporane/ mânca privighetori victorioase/ într-un concert la Monastirea Parma!”…
Nu? Sigur că da!... Chiar în a treia zi de Paşti, aşa, ca-ntr-un fel de antrenament, ca-ntr-un fel de recunoaştere a viitorului ultim loc de „muncă”, am fost în faţa schitului Zimbru, în jurul cestui lăcaş care-şi aşteaptă călugăriţele şi prima slujbă de învestire a stareţului, prima cântare în numele coclaurilor din sânul cărora am sorbit lapte de vacă direct de la sursă şi tril înalt tămăduitor direct de la ciocârlie. Înconjurând schitul, iată ce mi-a fost dat să aflu sub străvechea cruce de piatră a sfântului Rafail (Dumnezeu vindecă): „Singurătate - geam de monastire/ - prin tine-şi trece timpul puritatea/ dinspre trecut ori din închipuire./ Plătesc (pe rând) cu naşterea şi moartea!// Atâtea chipuri: linişte pe targă,/ în flori de câmp,/ în piatră, în altare…/ Cu ochii stinşi, dar fără să se-ntoarcă, ajunge iar în punctul de plecare!// Şi iar îmi traversează carotida,/ şi ud cu sânge linii de sosire!... (O, Eli! Eli!... strigă Piramida)/… Singurătate - geam de monastire!”//… ATÂT!
