I-a sunat ceasul! I-a sosit clipa! Îi bate sfârşitul pe frunză! O fi ea calmă şi indiferentă, dar gata-i cu ea! S-a zis cu linia asta neagră, cu mirarea asta fără obraz! Morţii mamei ei de cioară!...Brusc şi sigur, eliberez săgeata din arc. Şi încep să mă uit la ea cum cară moartea spre vârful salcâmului, spre pârdalnica şi vajnica negresă cârâitoare. N-are cum să zboare mai mult de o secundă până la sfârşitul ciorii!...Şi mă uit! şi nu-mi vine să cred ochilor! mintea-mi refuză orice urmă de înţeles! săgeata nu ajunge nici într-o secundă, nici în două secunde!...şi tot înaintează! şi tot zboară! dar nu mai ajunge! mă rog la ceruri să ajungă o dată, să ajungă fără târziu, mai repede! ce mă fac fără moartea ciorii? cum motivez eu atâta dorinţă, atâta aşteptare, atâta pândă, atâta studiu printre salcâmi, cu privirea numai în sus, fără oprire, fără hrană, fără sete, fără linişte, plin de ură, încărcat cu nerăbdare, cu disperare chiar?...uite, a trecut mult, cred că mai mult de jumate de oră, dar săgeata parcă nu s-a mişcat nici măcar un milimetru! şi doar o văd cum merge! şi doar o aud cum zbârnâie! şi cât poate să facă o săgeată aşa iute până în vârful salcâmului? douăzeci de metri, şi atât de mult timp? incredibil! oare ce se întâmplă? se face după-amiază, se face ora de vecernie, dar săgeata nici gând să ajungă la doamna seculară şi neagră ca supărarea mea, ca inima mea, ca sufletul meu nepregătit să accepte eşecul, ratarea, sfidarea interminabilă dinspre pasăre...!...uite, se face seară, săgeata-i foarte departe de cioară! va să vină noaptea, şi eu n-am să mai apuc moartea ciorii, n-am să mai văd săgeata cum ajunge şi opreşte viaţa acestei bizare alcătuiri cu pene, acestei întâmplări stranii dintre mine şi soare!...uite, chiar mi se face somn, chiar cred c-am să adorm sub salcâmul lui bădia Iancu Cujbă! şi nu mai văd nimic! aud doar zbârnâitul şi croncănitul malefic!...Şi chiar adorm! şi chiar încep să visez că-s copleşit de lumină! că săgeata ucide şi cade cu tot cu cioară la picioarele mele! că o văd cum îşi dă sufletul ei de pasăre pentru gloria mea eternă! că din deal, din drumul cel mai scurt dintre trei fântâni, se aud aplauzele prietenilor şi duşmanilor mei! că până şi mama se face că nu ştie unde-i nuiaua...să-mi spună că viitorul meu este pecetluit şi condamnat la veşnică remuşcare!...Şi dorm! şi dorm! că, altfel, n-am cum să visez, nu?...Şi visez! şi visez!...Visez că vine Constantin, băiatul cel mare al lui bădia Iancu, murit de tractor, cu un an în urmă!...Stai să vezi!
Sfârşitul mirării cu pene (IV) Scris de Ion Zimbru
