De fiecare dată, invariabil, în noaptea Solstiţiului de Iarnă visez că vine Iarna! Şi-n noaptea Solstiţiului de Vară visez că vine Vara! Visez că vine Iarna cu trenul de Moscova – Galaţi! Şi visez că vine Vara cu trenul de Rabat – Galaţi! De fiecare dată, invariabil, am ratat întâlnirile! Şi cred că şi din cauza asta mă sfidează şi mă ironizează ceste două anotimpuri, trec pe lângă mine de parcă nu eu aş fi cel care le-a eternizat prin ziare, prin reviste, prin biblioteci şi scrisori, de parcă nu eu le-aş fi desenat literele direct pe spinările şi pe picioarele şi pe sânii iubitelor, de parcă nu le-aş fi tămăduit rănile pricinuite de contemporani zeloşi, de maeştri ai absurdului, de scuipătorii şi mucoşii civilizaţiei sărite de pe fix!...Aşadar, ca de obicei, pe douăzeci şi unu Decembrie 2016 mă apuc de visat că vine Iarna! Sper să nu mi se mai întâmple vro ruşine! Sper, de data asta, să-mi iasă pasienţa!
La făr-un sfert, mâine, cu trenul, vine Iarna!/ mă duc la gară, de pe-acum, cu nişte flori!/ vreau să fiu primul! niciodată n-am fost primul/ atins cu alb din Alba celor muritori/ şi am rămas ultimul trist, întotdeauna,/ ultimul trist păzit de câini flămânzi şi trişti,/ să nu mă bată vreun sătul că fur omătul/ dus la gunoi de mizerabili moralişti!// De data asta, eu sunt primul, nu-mi mai scapă,/ o strâng în braţe şi în suflet şi în scris,/ o iau pe toată, nu mai am nici o ruşine,/ să dăm în bobi, să dăm în cărţi, să dăm în vis.../ ş-apoi să-i fac o rugăminte nesfârşită/ de lupi, de corbi şi de furtună şi de ger,/ să-i jur că n-o să-i dau căldură niciodată,/ ş-om da cu alb sub alb, pe alb, din leru-i ler!// Ce greu e timpul când aştept şi n-am răbdare!/ mă uit la ceas, cred că sunt sigur, mai ascult,/ mai am puţin, foarte puţin, sunt primul, gata,/ dar mi se pare mult, din ce în ce mai mult.../ şi parcă mult prea multă linişte s-aude/ de dinspre Cea pe care vreau să n-o mai pierd...!/ ce sacadat şi sec m-anunţă şeful gării:/ bă, vine Vara, bă! e mâine, făr-un sfert!// [Publicitate: „În durere, omul cugetă prin simţuri. Acest paradox vrea să arate că, prizonier în obsesiunile durerii, omul nu mai poate desfăşura operaţiunile inutile de combinare a ideilor, ci lasă simţurilor libertatea de a proiecta ceea ce se petrece în frământarea lor. Aici este explicaţia faptului că toate creaţiunile izvorâte din suferinţă sunt de o sinceritate perfectă” – (Emil Cioran - Revelaţiile durerii)]
