Obişnuită, deja, cu deciziile contorsionate din punct de vedere logic ale politicienilor noştri, nu mă mai surprind aşa de tare mişcările astea pe care conducătorii le gândesc aşa, ca în cazul unui joc de şah. A trecut vremea emoţiilor, a surprizelor, a efuziunilor sentimentale, a lacrimilor furişate sau a celor sincere, pe faţă. Nu mai impresionează pe nimeni nici discursul politicianist şi nici victimizarea în Piaţa Constituţiei.
Aşadar, pe cine să mai mire că Traian Băsescu nu l-a acceptat pe neamţul perfect al României, sau că a impus un alt personaj, să croiască un nou guvern? Nu mai miră pe nimeni nici faptul că majoritatea partidelor se vor duce să se plângă de abuzuri la Curtea Constituţională, doar aşa, pentru că s-au trezit cu un minut mai târziu decât preşedintele ţării.
Pentru că, până la urmă, în aceste momente nu vorbim nici de interesele ţării, nici de soluţii reale de ieşire din criza economică, ci doar de mişcări electorale. Iar aici câştigă cine e mai iute de picior, mână sau discurs, după caz.
Mai miră pe cineva faptul că textul Constituţiei este citat, seară, de seară, la televizor, de ai zice că e Biblia, dar asta nu pentru luarea-aminte a politicienilor, ci doar pentru diverse interpretări personale?
Se mai miră cineva că numărul promisiunilor neonorate a depăşit deja vârsta democraţiei din ţara noastră?
Ori se mai scandalizează cineva în aceste zile că armate întregi de directori rămân fără funcţii de conducere?
Nu plânge nimeni de milă bogatului, dar, totuşi, este absurd să crezi că ţara asta are doar directori politici, fără nici un fel de competenţe. Unii oameni sunt chiar profesionişti. Alţii sunt chiar bine crescuţi. Iar alţii (sau poate tot aceştia) încă mai au conştiinţa lucrului bine făcut.
Aşa că, în timp ce miniştrii păstoresc – fără drept constituţional – câte două ministere, iar parlamentarii se luptă în discursuri, oamenii aceştia, din teritoriu, merg la muncă în continuare, semnează hârtii, negociază, adică încearcă să menţină pe linia de plutire o Românie lăsată intenţionat în derivă.
Nu se mai miră nimeni de această stare de fapt, iar dacă încă mai sunt lucruri care ne trezesc interesul – de pildă, despre cum se pompează bani în partide, în vederea campaniei electorale -, astea se întâmplă nu pentru că ele există, ci pentru că mecanismele sunt ingenioase. Diabolic de ingenioase.
Ştiţi, în schimb, ce mă uimeşte? Că nimeni – sau, ca să fiu exactă, prea puţini – nu se revoltă pe informaţia care ne-a fost livrată, la ceas, de seară şi oră de maximă audienţă, miercuri. Că statul va avea probleme mari în acordarea salariilor şi pensiilor.
O informaţie care, într-adevăr, a fost, a doua zi, rectificată de preşedintele ţării, care ne-a liniştit pe toţi, anunţând, apoteotic, siguranţa acordării celei de-a treia tranşe a FMI. Şi totuşi? Ce faci cu milioanele de pensionari – pentru că ei sunt cei mai creduli – care oftează şi clatină din cap îngrijoraţi, de ai zice că cine ştie ce suferinţă fizică i-a lovit peste noapte?
Ce faci cu vârtsnicii panicaţi care au început să îşi facă provizii, aşa, cu pensiile lor mici, de alimente, crezând că o cămară plină de conserve este garanţia supravieţuirii pe timp de criză politică?
De ce nu spune nimeni că astfel de anunţuri spuse mai ales de o voce atât de autorizată, precum cea a preşedintelui, pot isca în România o isterie mult mai mare decât orice cădere a bursei? Este grav că în tot iureşul politic de la Bucureşti, care nu are alt scop decât ciolanul, nimeni nu se mai uită de jur împrejur, în ţară. Tăcuţi şi trişti, românii se pregătesc de iarnă.
