Între discuţia despre câţi oameni se calcă în picioare, pe la cozile la vaccinare şi cu cât s-a scumpit preţul la carnea de pui, am auzit, în weekend, că liderii de sindicat din sănătate avertizează că medicii nu vor mai lucra dacă nu li se asigură, prin legea bugetului, plata orelor suplimentare.
Ca să fiu mai exactă, informaţia – pe care am auzit-o la un post de radio – spunea că medicii vor refuza să mai lucreze în weekend-uri şi în zilele de sărbători legale, pe motiv că bugetul Sănătăţii va fi insuficient pentru plata orelor suplimentare.
Vă vine să zâmbiţi sau nu? Sincer, pe mine informaţia m-a amuzat. Să vă spun de ce. Cumva vă sună cunoscută fraza: „Nu te interna de vineri, că vine weekend-ul şi oricum nu-ţi face nimeni nicio analiză”?
Sau fraza „Cât de ghinionist poţi să fii ca să te internezi de Crăciun-Revelion-Paşti în spital”?
Dacă vi se par cunoscute aceste fraze, atunci despre ce vorbim?
Da, aveţi dreptate când unii din dumneavoastră se încruntă şi nu consideră normal să băgăm toţi medicii în aceeaşi oală. Nici nu vreau asta. Da, într-adevăr, sunt medici care îşi fac datoria.
Sunt alţii care nu doar că îşi fac datoria, dar o fac din perspectiva unui devotament impresionant. Din păcate însă, sunt şi medici care te lasă „cu osul în gât” de vineri până luni, că abia atunci te operează, sau doctori care lucrează pe principiul „puţin câte puţin s-a făcut cât trebuia”.
Nu ştiţi principiul?. Vi-l relatez imediat. Cu precizarea că toate exemplele pe care le citiţi aici nu sunt poveşti, sunt pura realitate.
Un doctor de Bucureşti a operat, de cancer, un cetăţean. Bolnavul era din provincie şi a venit în Capitală pe un alt principiu, care spune că „cel mai bun doctor este trenul de Bucureşti”.
Pacientul a fost operat, au apărut complicaţii, tratamente lungi şi dureroase, nopţi nedormite pentru el şi familie, mă rog, tot ce intervine într-un astfel de caz. Pe parcursul întregii perioade de spitalizare, rudele i-au tot dat medicului tradiţionalele „atenţii”.
Cum şi mai ales cât?, sondând pacienţii din spital, interesându-se la infirmiere şi liftiere, asta ca nu cumva să dea prea puţin iar nemulţumirea medicului să se traducă în lipsa de interes faţă de bolnav.
Mă rog, numai cel care nu a avut pe nimeni în spital nu ştie că în astfel de momente, banii nu mai au valoare; ai da oricât ca bolnavul să se ridice din pat…
În fine, revenind la cazul nostru, la finalul perioadei, când omul şi-a revenit şi a fost externat, rudele au purtat o ultimă discuţie cu medicul, dându-i ultimul plic. După ce medicul a numărat, tacticos, banii din plic, le-a spus, privind semnificativ: „Ei, aţi văzut? Puţin câte puţin şi s-a făcut cât trebuia!”.
Nu are rost să vă mai spun cum au reacţionat rudele la aşa replică!
La fel cum nu are rost să vă reamintesc, încă o dată, că exemplul nu este menit să arunce anatema asupra tuturor medicilor din Bucureşti sau de oriunde din ţara asta – sunt în continuare, slavă Domnului!, oameni dedicaţi, competenţi şi, dincolo de toate, Oameni care îşi fac datoria aşa cum trebuie.
Însă sunt şi medici cărora nu le pasă, care refuză dialogul cu rudele bolnavului dacă nu dai plicul mai întâi, doctori care până şi la cabinetele particulare, acolo unde dai bani, nu glumă, pentru vreo investigaţie, te tratează ca pe un sac plin de cartofi.
Având în vedere că astfel de cârpaci (că doctori nu pot fi numiţi) există cu adevărat, nu înţeleg de ce s-ar aloca un buget mai mic la Sănătate, în loc să fie prinşi şi excluşi din sistem aceşti inutili consumatori financiari.
Căci dacă astfel de indivizi ar pleca – măcar din sistemul public de sănătate, că în cel privat, până la urmă, concurenţa îşi aplică regulile ei, aşa „puţin câte puţin”, până la urmă bugetul ar fi „atât cât trebuie” pentru sănătate…
