Da, ştiu, probabil că v-aţi fi aşteptat să vă vorbesc despre „Congresul PNL versus Congresul PSD” sau despre „eterna şi fascinanta poveste a parlamentarilor independenţi” – adică a celor care sunt aleşi ca fiind membri ai unui partid şi care, ulterior, au revelaţia vieţii şi devin, subit, independenţi (desigur, până la următoarele alegeri).
Mă gândesc, însă, că poate aveţi treabă şi v-aş reţine inutil cu accepţiuni emise pe post de verdicte, păreri pe care sunteţi, oricum, destul de capabili să vi le faceţi singuri, observând cum şi mai ales încotro se mişcă politica dâmboviţeană.
Aşa că o să propun un alt subiect: gropile. Ce?, deja v-aţi săturat de el? Păi ar fi în regulă dacă senzaţia ar fi reciprocă şi ele, gropile, s-ar sătura de noi şi ne-ar lăsa în pace, ducându-se, graţie vajnicilor muncitori ai patriei noastre, în lumea cealaltă, unde gropile sunt mai fericite…
Însă, în timp ce la noi gropile sunt încă la locurile lor, pe străzi, iar muncitorii fac orice, numai treabă nu, cum aş putea să uit acest subiect?
Nu mai devreme de ieri dimineaţă, pe un post de televiziune se prezenta o imagine care te făcea să râzi, indiferent de cât de supărat ai fi fost. În înregistrarea video apăreau trei Dorei care… se plimbau în cupa unui mic excavator, pe drumurile patriei.
Că îşi riscau vieţile plimbându-se aşa, sau că şoferul utilajului risca să rămână fără carnet, toate astea nu au nicio relevanţă; cei trei, din cupă, râdeau ca babele proaste, în piaţă, cu mâna la gură şi se distrau de mama focului.
Cam aşa merge asfaltarea în România, concluzionau cei de la TV, care prezentaseră înregistrarea. După ce m-am hăhăit suficient cât să mă binedispun pe toată ziua, chiar m-am enervat puţin.
Pentru că, în primul rând, un caz izolat nu trebuie luat drept etalon şi în al doilea rând, pentru că cei trei din cupa excavatorului nu sunt nici primii şi nici ultimii angajaţi din România (la stat sau la patron) care au ca obiect principal de activitate curăţarea lanurilor de mentă…
Reîntorcându-ne la Galaţi, trebuie spus că starea drumurilor este atât de proastă, iar modalitatea de acţiunea a Primăriei este atât de… neînţeleasă (ca să fim politicoşi) pentru noi, neaveniţii, încât nu poţi decât să te minunezi zi de zi de ce se întâmplă.
Alaltăieri vorbeam despre gropi vechi de o lună unde intervenţia nu a fost decât… semnalizarea lor! Ieri, vorbeam despre cum se curăţă şanţurile din asfalt, cu aer sub presiune, iar pietricele sar unde vor ele, inclusiv în parbrizele maşinilor parcate neinspirat în zonă.
Astăzi putem vorbi despre o nouă modalitate de lucru, tot în „stil Dorel”. Pe strada Bălcescu, o firmă de construcţii a avut geniala idee să „radă” toate porţiunile cu gropi, astfel încât să asfalteze.
Nimic mai frumos, însă rezultatul – cel puţin vineri – era că strada se transformase peste noapte în şanţuri din asfalt… pe care, evident, nimeni nu le asfalta, pentru că afară ploua.
Asta, când nu ningea. A auzit cineva de prognoză meteo? Mira-m-aş! Dar de lucrul pe bucăţi şi nu pe străzi întregi? De pildă, dacă fiecare şanţ astfel „decapat” ar fi fost şi asfaltat imediat, strada nu ar mai fi arătat aşa.
Dar la noi totul se face pe bucăţi, pe principiul unul bate cuiul, altul îl ţine şi al treilea ţine scândura. De ce nu suntem în stare nici măcar lucrurile simple să le facem bine, este o întrebare fără răspuns.
Asta, cu atât mai mult cu cât ne ies de minune chestiile complicate, precum convingerea alegătorului să mai voteze încă o dată şi încă o dată, pe aceleaşi promisiuni electorale neonorate…
