Nici Galaţiul nu mai are cinematografe! A rămas unul, particular, de sămânţă… Reşiţa nu mai are niciun cinematograf. Dar va avea! Cum aşa?
Pentru că un regizor reşiţean, Florin Şerban, a adus două prestigioase premii de film pentru pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”. După ce a luat la Berlin Leul de argint şi Premiul Alfred Bauer, pentru inovaţie filmică, pelicula a fost proiectată şi la Reşiţa.
Un oraş metalurgic ca şi al nostru, afectat, ca pe la noi, de veşnica tranziţie… Dar pentru că edilii reşiţeni au văzut cum s-a înghesuit lumea la filmul lui Şerban, au tras concluzia că orăşelul are nevoie de un cinematograf şi s-au şi apucat să-l reabiliteze pe unul vechi.
Probabil că vor fi dezamăgiţi dacă noul cinematograf nu va mai aduce atâţia spectatori şi săptămâna viitoare, când nu va mai rula filmul premiat în străinătate al unui reşiţean sau măcar al unui alt regizor român.
Însă, vorba lui Constantin Tănase: „Ca să joci şi la Tănase/ Tre’ să treci prin Montparnasse”… Adică, nu te bagă nimeni în seamă în satul tău dacă nu îi convingi mai întâi pe ăia de-afară…
Pe regizor şi echipa sa i-a invitat la o cafea neoficială la Cotroceni chiar preşedintele Băsescu! Alt personaj care, atunci când vrea să fluiere, poate să fluiere chiar şi în biserică!
Din Reşiţa la Cotroceni este o cale foarte scurtă numai după ce ai succes „afară”. Când te gândeşti că autoarea piesei omonime, după care Şerban şi-a făcut scenariul, este atât de puţin băgată în seamă acum!
Nu a spart ecranul televizoarelor nici succesul foarte mare al piesei, prima sa piesă montată, ca un act de curaj, de către regizorul Theodor Cristian Popescu şi clasa sa de studenţi la teatru. Criticul teatral Miruna Runcan scria:
„Piesa reprezintă debutul ei ca autoare şi s-a bucurat, la vremea aceea, de un mare succes de public şi de presă, anunţând, în felul ei, o schimbare netă de direcţie în dramaturgia momentului”.
La debutul dramaturgic, Andreea Vălean era în anul doi la Regie... Oare acum îi va propune vreun teatru din ţară un contract permanent autoarei piesei din care s-a inspirat filmul premiat? Desigur, nu.
Autoarea se va putea mândri doar că este menţionată pe generic. De fapt, filmul a mai avut un atu: a folosit actori amatori, chiar deţinuţi adevăraţi dintr-un Penitenciar, astfel a creat în jurul filmului „legenda” unei producţii „mai altfel”, de unde şi premiul german pentru inovaţie…
Văzând cauza şi efectul acestui premiu de care beneficiază acum Reşiţa, mă întreb dacă succesul în străinătăţuri al unui regizor gălăţean de film le-ar face pe autorităţile noastre să deschidă un cinematograf sau măcar să ne redea Grădina de vară a fostului Cinema Central.
Sau dacă vreun Premiu Herder sau, cine ştie, un Nobel, i-ar putea determina pe potenţii zilei să dea în sfârşit un sediu pentru scriitorii gălăţeni; nici plasticienii nu au încă aşa ceva la noi…
Casa Artei a revenit administraţiei judeţene. Şi tot aşa, pentru alte domenii: muzică, balet, ştiinţă etc.
Până la urmă, se pare că funcţia creează organul: va trebui să vorbim mai mult despre premiile pe care le smulg gălăţenii pe plan naţional şi internaţional şi să câştigăm premii şi mai mari, care să aducă atâta publicitate pe cât o face acum filmul.
Dar oare chiar şi aşa s-ar urni autorităţile noastre inginereşti, mai puţin deschise Culturii decât, iată, până şi Reşiţa? Sau vom fluiera tot a pagubă?
Uneori încerc să înţeleg inginerii care dau şi culturii ce rămâne de la fotbal, pe care măcar îl înţelege toată lumea: am asistat la un concurs la o televiziune locală.
Premiile au fost: o cină romantică, o şedinţă cosmetică sau bilete la teatru. Pragmatici, telespectatorii care au sunat s-au ferit ca dracu’ de tămâie să meargă la spectacol! Doar au acasă şi „cinema”, şi „teatru” - la televizor, pe DVD… Fluierăm a pagubă!
