Lucrurile nu sunt ceea ce par. Te uiţi în sus şi cerul vine senin şi albastru peste tine. E doar o aparenţă.
Undeva, mai aproape de Dumnezeu decât de firul ierbii, cenuşa unui vulcan levitează în calea păsărilor cu aripi de oţel. Vulcanul supărat pe lume din Islanda s-a mai zborşit odată la bipezii locuitori ai Terrei pe la începutul secolului XIX.
Numai că atunci, vorba unui coleg, ca să-ţi faci weekendul la Paris mergeai două săptămâni cu trăsura, nu trei ore cu avionul. Aşa că valurile de lavă afectau doar cocioabele trăitorilor de la parterul vulcanului, nu întregul continent.
Nici acum, din imaginile care sufocă internetul şi televiziunile - unele din Islanda, dar să nu fim răi! - nu reiese că balaurul de foc din Islanda ar schimba cu ceva viaţa de zi cu zi a românaşilor ameţiţi de criză. Numai că lucrurile nu sunt aşa cum par la prima vedere.
În întreaga Europă văzduhul e închis. Nici nu mai contează dacă astăzi va fi ca ieri sau dacă dimensiunile în timp ale întreruperii zborurilor se vor prelungi peste aşteptările noastre.
Norul de cenuşă, ce metaforă extraordinară pentru speranţele noastre înălţate mereu prea sus!, alunecând ameninţător deasupra bătrânului continent ne-a acoperit şi pe noi.
Calea aerului ne este închisă. Nu mai vin, nu mai pleacă afaceri, mărfuri, oameni şi idei dintr-o parte în alta a Europei.
Suntem legaţi, temporar, fără dată precisă şi prognoze credibile, de pământ. Suntem oricum una cu el, de data asta într-o mare familie care suferă la unison consecinţele unei catastrofe naturale.
Nu poţi acuza pe nimeni, nu îi poţi comanda lui Dumnezeu să-şi redeschidă zările pentru confortul şi siguranţa călătoriilor noastre nebune şi rapide. Pare simplu, dar nu este, pare temporar, dar nu se ştie exact cât va dura, pare rezolvabil, dar cine ştie…
România a decimat drumurile pe faţa solidă şi sigură a pământului, aşa că maşina sau trenul nu sunt, de fapt, o alternativă. Nici pentru oameni, nici pentru mărfuri. Însă asta ştiam dinaintea naşterii norului.
România şi-a descoperit în aceste zile din nou gropile, apa pe care nu mai alunecă nimeni, vagoanele neconfortabile şi trenurile puţine.
În schimb, are comitet de criză, guvern care analizează norul aflat la mii de kilometri distanţă – în sus - şi dă preocupat din umeri drept răspuns la întrebările naive ale televiziunilor.
De undeva, din off, o voce mirată anunţă că prognozele nu sunt atributul nostru, că există o autoritate aeronautică internaţională, deasupra specialiştilor români, şi că noi nu facem altceva decât să aşteptăm ca natura să-şi facă mendrele cât vrea ea.
Până şi micul ecran, responsabil zilnic cu guvernarea acestei ţări, de gardă la criză, corupţie, educaţie, şomaj şi autostrăzi oferă o imagine uşor tremurată a comitetului de criză, întrunit ca să se afle în treabă, jos, la sol, în contrast cu nebănuitele consecinţe ale treburilor… înalte.
„Guvernul va lua în discuţie, în cadrul şedinţei Comitetului de urgenţă de astăzi, posibilitatea deschiderii traficului aerian pe teritoriul României”, anunţau ieri, cu seriozitate şi respect agenţiile de presă. Bref, toată lumea trebuie să fie mai liniştită dacă se ocupă personal domnul Boc de chestiunea norului.
Acolo sus, la atâtea mii de kilometri înălţime, Dumnezeu probabil că-şi râde mucalit în barbă trimiţând nori de cenuşă peste certitudinile noastre ştiinţifice, peste infatuările politice şi peste truda noastră de furnici, nici măcar harnice, de a ne gestiona muşuroiul.
Ce şi-o fi spunând, „ăştia nu se descurcă nici cu treburile de pe pământ şi acum fac comitet de criză pentru circulaţia din ceruri”.
Dă, Doamne, o ploaie suficient de rece, să-i mai trezească la realitate!
