Vreau să donez ăia 2 la sută! Şi constat că, de fapt, nu-i după mine. Iată povestea.
Nu rezist în faţa abordărilor matern-telefonistice. Mă fac să mă simt atât de vinovată că nu-mi văd suficient de des părinţii sau că mă duc doar în misiune de cerut bani pe la ei, încât dacă mă sună vreunul din ei, le promit inclusiv schimbarea guvernului.
După ce mi-a dat şi ochii din cap, şi bonurile strânse de la Billa, „să-ţi iei tu vase de teflon, că eu nu am nevoie”, şi cadou de ziua mea, şi bani de rochiţă de Crăciun – „Am eu o economie!” - şi mai urmează să-mi cumpere „ceva frumos” şi de Sfânta Elena, mama a îndrăznit: „Pot să te rog…?”, „Da, cum să nu. Ce?”, zic nerăbdătoare şi generoasă din cale-afară, aşa cum se cuvine să fiu măcar o zi din cele 365, când emite şi mama o pretenţie.
„Vreau şi eu cei 2 la sută ai tăi pentru o fundaţie. Dacă poţi, şi nu i-ai dat deja!”, îmi inventează ea repede scuza, ca nu cumva să mă cred obligată.
„Se face. Poţi să-i iei”, o eliberez eu altruistă de griji, pe sistemul „Mamă, dă ˝accept˝ ca să se facă transferul de poze prin Messenger!” şi mama zice: „Bine”, aşteptând ca pozele să curgă doar pentru că e ea de acord.
„Păi, nu e aşa”, îmi replică mama, mustăcind timid-superior a râs. „Trebuie să te duci şi să ceri fişa respectivă, de la tine, de la serviciu”.
M-am dus, românilor. Am luat fişa. Am dus-o la mama. Nu era fişa bună. Nu trebuia s-o cheme 230, ci 210. Sau 200?
Oricum, peste o zi-două, a venit fişa singură la mine, adusă de Roxana Penciu, care strânge doi la sută pentru un copil.
M-am uitat bolând şi m-am ţinut de promisiune – „2 la sută ai mei merg la mama”, m-am justificat. După care am aflat că pot să fac cornet din fişa 210, că nu-i de-ajuns. Trebuie şi fişa fiscală.
„Anul acesta nu am timp să mă ocup de voi şi fişele voastre”, ne-a anunţat Anca Spânu, redactor dotat cu un creier specialist în finanţe şi cifre tâmpite. Deci nici o şansă nici cu fişa fiscală.
„Să ştii că nu îţi trebuie doar fişa fiscală, îţi trebuie şi fişa aia cu venitul pe ultimul an, pe care ai primit-o acu’ vreo lună”, îmi transmite şi Vasile Caburgan, iar optimismul cu care îmi proiectam suava imagine de fiică recunoscătoare începe să semene a băltoacă scuturată de cutremur.
„Auzi, da’ micro şi sânge nu-mi trebuie?”, întreb ieşită din fire, de parcă din cauza departamentului foto nu puteam eu să donez amărâţii mei de 2 la sută.
În plus, ştiam precis că pe foaia aia documentasem un caz social, după care folosisem cealaltă jumătate ca şerveţel de şters iaurtul de pe birou.
„Nu-s, fată, amărâţi deloc!”, mă dăscăleşte Anca Spânu, explicându-mi că 2 la sută peste 2 la sută se face cât Casa Poporului (timp în care ar fi putut foarte bine să ne şi dicteze cum naiba completăm noi fişa aia fiscală).
Concluziile mele sunt următoarele: 1. Guvernul (întotdeauna Guvernul e vinovat, ştiu asta din perioada în care eram fan „Dosarele X” şi speram să-mi răpească şi mie extratereştrii fratele) vrea să mă încurc în hârţoage, să-i las lui banii mei şi el să îi transforme în proiectul „Dracula stă într-un vulcan”, care nu se va realiza niciodată, dar care ar putea fi un splendid scandal de presă naţională.
2. Statule, eu promit că te las pe tine să faci pipota cât casa cu cei 2 la sută ai mei, dacă poţi să te scoţi în faţa lui mami, care, apropo, îţi plăteşte dările de parcă i-ai dărui zilnic vase de teflon, şi cadou de ziua ei, şi bani de rochiţă de Crăciun…
