Degeaba am trecut prin atâţia ani!, îmi spun din ce în ce mai des. Îmi mănâncă ăştia mici săpunul zilnic.
Eu răspund de capitolul naivitate şi speranţă, încredere în oameni şi responsabilitate asumată, ei îmi dau lecţii de rezistenţă, fără reţineri şi sentimentalisme, la o realitate care le dă, de cele mai multe ori, dreptate.
Viaţa e dură. Timpurile sunt anapoda, să pui la suflet e o prostie şi să crezi în ceva sau cineva o aberaţie. Uite exemplul cu poliţistul care acum şase ani era erou şi care astăzi e considerat infractor.
După mintea mea, care nu se mai coace la focul acestor vremuri, omul ar fi trebuit să vină la ziar, ziarul i-a întins o mână, şi să se disculpe. Eu aş fi putut să cred chiar că e nevinovat.
Colegii mei mai tineri, era să spun şi mai lupi, hrăniţi cu laptele sistemului, mi-au explicat cu lux de amănunte cum se schimbă omul dacă n-are altă soluţie.
Nu-i dă statul, poate îi dau cei care fură. Viaţa trebuie trăită şi dacă se poate mai bine, de ce nu?
Lupta pentru existenţă a amputat conştiinţe de la mic la mare, pe mai toate scaunele din drum. Nu înseamnă că, dacă la noi mai există ceva urme, excesul de moralitate şi crizele existenţiale îi dau pe alţii afară din casă.
Şi cu greva m-am înşelat. Aş fi jurat că, după nebunia guvernamentală, se vor revărsa valuri de protestatari de-a lungul şi de-a latul ţării. N-a fost să fie.
S-a lăsat doar cu ceva deranj pe mai multe zile. Până şi de la politicieni mă aşteptam la o reacţie clară, nelegată de culoarea politică, de renunţare la o parte din bugetul care le este acordat.
Măcar temporar. Parol, m-a dăscălit aripa tânără, chiar nu ştiu încă în ce ţară trăiesc? Cum să renunţe vreun ales sau numit la osul în care şi-a înfipt colţii?
Şi dă-i cu sătulul care nu crede celui flămând şi cu apa (în fine, criza) trece, pietrele (adică dumnealor, politicienii) rămân.
Bine, dar reducerea numărului ministerelor, a rubedeniile care îi consiliază? Clar ca bună ziua, m-au luminat cunoscătorii de Românie originală din jur: plată pentru campanie. Au primit, acum dau banul, altfel ar trebui să-l scoată din buzunar.
Şi, la urma urmei, vorba demisionatului Prigoană, toţi cetăţenii României, într-un fel sau altul, fac afaceri cu statul român, pentru că statul român este absolut în tot şi în toate, mi-au citat ei din înţelepciunea acestui guru al partidului portocaliu.
În fine, despre Băsescu şi Boc nu mai primesc lecţii, că le-am învăţat singură. Şi cu legea şi respectarea ei, cu apelul la Constituţie, cu declaraţiile de compasiune şi cu soluţiile pe care unii le deţin doar dacă ajung la putere eram oarecum lămurită.
Însă tot mai speram că bunul simţ va renaşte în al doisprezecelea ceas, precum pasărea Phoenix, din rezervele noastre de educaţie acumulată în cei şapte ani de acasă şi vreo câţiva din şcoală, că doar nu degeaba ne-am tocit coatele pe acolo.
„Es clus”, vorba lui nea Nicu: din două cuvinte, mi-au luat sfătuitorii născuţi după Revoluţie orice şansă de a mă mai afirma pe plan pedagogic.
Bunul simţ, ca şi atitudinea în faţa avalanşei de cruzime, prostie, hoţie sau nedreptate, trece prin stomac.
Şi, referitor la capacitatea acestuia, există teorii ştiinţifice deja recunoscute pe plan internaţional.
Stomacul unui „ajuns” are nevoi mai… ajunse decât bietul intestin al contribuabilului de rând. Comună e doar nevoia de a-l umple.
În faţa acestei avalanşe de realism democratic românesc aplicat (oare naşte şi ea monştri?), nu pot decât să mă declar, vorba cuiva, expirată.
Or mai fi şi alţii ca mine? Poate punem de-o societate civilă. Evident, expirată şi ea din start.
Îi salut, aşadar, pe toţi expiraţii mioritici, rugându-i totodată să ducă mai des copii la baie.
Poate învaţă, cu timpul, să nu mai mănânce săpunul. Tradiţia spune că ar fi mai potrivit la spălat. Păcatele. Vechi sau noi.
