În anii '70, un economist american a elaborat teoria conform căreia evoluția nivelului de satisfacție al populației nu este direct proporțională cu creșterea veniturilor și a bunăstării generale. Parafrazându-l pe Richard Easterlin, constatăm că suntem cu un pas în urmă, iar progresele și investițiile din ultima vreme nu reușesc să atragă după sine și o îmbunătățire a vieții tuturor concetățenilor.
Timp de două decenii, o abordare la nivel național de genul Vestului Sălbatic a afectat temeinic dezvoltarea și a dat naștere la disparități mai mult decât evidente între zonele țării, mai ales în funcție de accesul la infrastructură. Inutil de spus că și în interiorul aceluiași județ, aceste inegalități în dezvoltare sunt vizibile cu ochiul liber. Este suficient să comparăm comunitățile rurale gălățene conectate la DN 25 cu cele depopulate de pe malul Prutului, un singur exemplu pe care îl avem la îndemână.
Ultimele intervenții și absorbția fondurilor europene nu mai pot reface, din punct de vedere structural, sănătatea unui popor învățat să se descurce pe cont propriu. În plus, cei care nu și-au mai găsit rostul în ”meandrele tranziției” au părăsit România și au întemeiat familii pretutindeni, acolo unde au găsit locuri de muncă și un trai apropiat de propriile așteptări de viață. Medici, asistente, ingineri, muncitori calificați, sau tineri studenți îngroașă pe zi ce trece rândurile diasporei, în timp ce acasă, pe lângă depopulare, ne confruntăm cu îmbătrânirea constantă a nației. Între timp, pensionați la nici 50 de ani, băieți buni de muncă se plimbă cu animale de companie în lesă, ocrotiți pecuniar de ”specialitățile” în care au lucrat, iar cei efectiv fără adăpost sunt lăsați în voia sorții.
Lipsa de implicare, nepriceperea, reaua-voință și, pe alocuri, dezgustul față de cei mai oropsiți semeni ai noștri sunt tot atâtea ingrediente care ne arată adevărata față a ”omeniei” cu care statul își tratează cei mai defavorizați dintre cetățeni. Este, dacă vreți, o măsură a unei societăți aproape eșuate, ce se zbate între pseudo-reforme, dezinteres accentuat față de viața cetății și exacerbarea discursurilor populiste. În loc să lătrăm despre adoptarea unor atitudini revanșarde ce nu folosesc la nimic, mai bine ne-am face curat în propria ogradă.
Și am putea începe prin a ne manifesta în mod real patriotismul și empatia față de cei mai năpăstuiți de soartă. Dar asta, printr-o strategie concretă, pusă în practică zi de zi, nu cu povești și basme de Sărbători. E prea mult, oare, să ne dorim așa ceva în noul an?
