Greu de găsit la Galaţi urme în presa locală din timpul Primului Război Mondial şi al Unirii! Am găsit însă o notă interesantă într-o publicaţie… ortodoxă din Bucureşti, imediat după Unire: „Înnnoirea” din septembrie 1919, revistă „de cultură şi politică naţională”, editată de preotul Ioachim C. Stănescu, director şi proprietar originar din ţinutul Buzăului, îi dedica o pagină istoricului, teologului, profesorului, publicistului gălăţean Moise N. Pacu, alcătuitorul primei monografii a judeţului Covurlui.
Născut în Basarabia ucraineană de azi, în satul Babele, lângă Ismail, cărturarul refugiat în Regat din pricina ruşilor îşi văzuse visul cu ochii: Unirea avusese loc! „CLIPA FERICITĂ a unui vechiu profesor”, se intitula articolul despre, iată, cunoscutul gălăţean prin adopţie.
Câtă dreptate avea autorul: doar „o clipă” de câteva decenii avea să rămână Ţara reîntregită!
„Publicului românesc îi este cunoscută persoana d-lui M.N. Pacu (s.n.), profesor pensionar din Galaţi, avocat, parlamentar în mai multe rânduri, autor de cărţi didactice şi de interes general, cum şi scriitor în diferite reviste şi ziare”, scria publicaţia.
„D. Pacu a avut de curând o mare clipă de fericire, care trebue să fie fericirea tuturor, pentru că e legitimă şi deplin românească, prin urmare mai mult decât personală./ Acest vechiu şi inimos profesor a învăţat, ca elev, la Seminarul Eparhiei Dunărei de jos din Ismail, unde, apoi, a ajuns şi profesor. Desigur, scumpe amintiri trebuiau să-l lege de şcoala în care a fost elev şi profesor”.
Dar Ismailul a devenit rusesc. 40 de ani a durat zidul de despărţire între inima sa de fiu al pământului şi şcoalei basarabene şi între şcoala care atâta amar de vreme a stat sub oblăduire străină”.
„Mai trăgea nădejde să vadă şcoala din nou românească? Mai avut-a curajul să-şi poate paşii prin locul vechilor amintiri, când ştia ce a fost şi nu mai este!/ Nu ştim. Mai degrabă credem că nu./ Cine mai putea spera că Rusia o să peară, iar Basarabia o să ajungă din nou a noastră!… Austria, da, o aşteptam [să cadă], dar Rusia!…”.
„Dar a venit conflictul mondial. Atunci d-l Pacu a sperat. Erau forţe în joc, care puteau clătina şi Rusia, cum au şi clătinat-o, deşi cu totul altfel de cum te-ai fi aşteptat”.
Cum România s-a aliat cu Rusia, cărturarul Pacu nu mai putea spera în unirea cu Basarabia… „Cât de nepătrunse sânt căile Domnului!” – conchidea preotul în gazeta sa…
De ce am scris despre Moise Pacu? Pentru că visul său, devenit realitate l-a aşezat drept model al speranţelor împlinite în vremuri vitrege mi-ar plăcea să găsesc astfel de modele, la Galaţi, pentru alte visuri, alte împliniri, alte vremuri.
