Taxa pe milostenie

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Nu-mi plac cerşetorii. „Nu judeca pe nimeni, spunea, demult, demult, bunica mea maternă. Dacă vrei să le dai un ban, dă-le, dacă nu, nu, dar nu-i judeca.” Bunica era o femeie puternică, rămasă văduvă de tânără, cu un copil de crescut şi fără niciun ajutor. A muncit cu ziua, muncă grea, la daracul de lână, până nu a mai putut, undeva spre 70 de ani. Nu am auzit-o o dată plângându-se. Şi nu ştiu să fi cerut pomană cuiva. De dat însă, dădea. Eu una, recunosc, prefer să pun un ban la cutia milei, când intru în biserică, iar de dat, nu dau decât de mâncare, când şi cum pot. Bani, nu. Mă duc în piaţă şi cumpăr flori de grădină sau verdeţuri de la bătrânii care ştiu că, astfel, îşi rotunjesc pensiile de mizerie. Pentru că oamenii aceia fac un efort, efortul de a-şi îngriji grădinile şi de a veni la piaţă cu produsele. Mai cumpăr mici obiecte de la surdo-muţii care colindă trenurile. Ştiu că poate nu toţi sunt surdo-muţi, dar sunt nişte oameni care muncesc, în felul lor. Nu întind mâna, cu poveste sau fără, să ceară.

Ieri, până în prânz, pe banca staţiei de autobuz de la Potcoava, un bătrân, cu picioarele înfăşurate într-o plapumă veche, stătea cu mâna întinsă. Oamenii treceau pe lângă el, unii îi scăpau câte o monedă, alţii doar o privire. Era frig, foarte, foarte frig, şi m-am revoltat, în sinea mea: „Omul ăsta n-o fi având familie? Chiar nu există nimeni căruia să-i pese?”. Şi pe urmă mi-am amintit cuvintele bunicii. Nu judeca. Nu ştii niciodată care e povestea din spatele omului ajuns în stradă, cu mâna întinsă. E drept. La fel de drept e că, în redacţie, ajung periodic, mai des decât mi-aş dori eu, semeni de-ai noştri, gălăţeni, aflaţi în situaţii limită.

Oameni care nu sunt singuri pe lume, dar pe care familiile, din motive diverse, îi abandonează. Din păcate, societatea românească, în care instituţiile funcţionează prost sau deloc, iar caritatea instituţionalizată e abia la început de drum, nu are soluţii. Nu avem suficiente locuri în singurul adăpost de noapte, pentru oamenii fără casă, care locuiesc pe străzi. Nu avem instituţii de protecţie socială care să-i ia de pe stradă pe copiii folosiţi drept arme de şantaj sentimental de către cerşetori.

Sau avem instituţii, dar nu sunt legile suficient de clare, de drastice. Singura soluţie pe care o avem acum, pe care am avut-o ori de câte ori lucrurile au mers prost, este apelul la milostenie. Asta pentru că românii, cu toate bubele lor în cap, sunt miloşi. Şi cred că banii pe care-i dau cerşetorilor nu le fac gaură în bugetul personal, dar le-ar putea face scară la Cer. Eu una, aş prefera să existeo taxă, taxa pe milostenie, pe care bugetul local s-o încaseze şi s-o folosească, sub supravegherea unui consiliu format din reprezentanţii cultelor religioase, de exemplu, făcând o dată la trei luni rapoarte publice despre cum s-au folosit banii. Aş plăti ca să nu mai văd cerşetori pe stradă. Dumneavoastră?

Citit 1369 ori Ultima modificare Duminică, 27 Noiembrie 2011 18:24

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.