Chiar aşa s-a chemat şi celebra operaţiune militară din Golf, tot aşa s-ar fi putut numi şi furtuna de juma´de oră, de luni, a gălăţenilor. Sau mai bine… „furtună la desert”, căci unii au privit de pe terase, cu berea încă rece-n mână, sau cu prăjitura brusc răcorită, „filmul” incredibil de afară: uite, după cazul Boldea, aveam parte de încă un suspans naţional! Se auzea iar pe posturile naţionale despre Galaţi, că altfel despre ce să auzi? Deşi avem, de la onorabil în sus, teatre, instituţii culturale, cântăreţi, scriitori, inventatori, cu care ne lăudăm noi între noi sau gazdele de pe unde ajungem, prin Europa sau America, nu răzbatem până în media naţională care, se ştie, nu primeşte diurnă şi pentru deplasări de weekend în provincie decât la potop sau crimă.
Este grozav că n-au fost victime la furtuna cu grindină de luni, păcat de pagubele mari, cele ale celor neasiguraţi în special, dar, ca spectacol, a meritat să trăieşti şi să vezi un mic tsunami. Şi să reflectezi la cam ce s-ar putea întâmpla, Doamne-fereşte, la o furtună mai babană, cutremur, alunecări de teren, tasări şi alte-alea, pentru care oraşul nostru nu este asigurat! Pe un sol macroporos care se poate compacta de vreo şase ori la umezeală, cu pânze freatice crescătoare, cu scurgeri naturale blocate de lucrări arhitectonice începute în draci, fără grijă, bun-simţ tehnologic şi viziune şi fără ştiinţă din zorii comunismului, cu clădiri îmbulinate cu roşu pentru care locatarii, proprietarii sau autorităţile nu vor avea în veci fonduri şi soluţii, mementoul de luni poate fi doar o briză uşoară, care să ne pună însă în gardă că… „Zâmbiţi, mâne poate fi mai rău”. Observaţi că am îndulcit cu un „poate”… Am văzut şi ce poate vântul într-un oraş care nu a fost proiectat într-un tunel aerodinamic, cu blocuri care, în loc să disperseze curentul, îl amplifică, ca printr-un ajutaj de rachetă: colosalele „rădăcini” din oţel ale unor reclame uriaşe de pe Brăilei au fost smulse şi îndoite ca la un bombardament! Ei, vor fi plătiţi specialişti care să experimenteze o metodă de a sparge cumva un viitor flux al furtunii prin alte structuri, metalice, fie ele monumente, grilaje, panouri sau orice ar putea fi folositor? Mă îndoiesc! Despre scurgerile apei de ploaie sub şi în jurul blocurilor, nedirijate, fără pante gândite, fără şanţuri de colectare, s-a mai scris şi s-a mai visat; într-o vreme devenise de-a dreptul plictisitor în intervenţiile sale ecologistul Romeo Cândea, care mai şi lucrase, ca specialist, în domeniu. Nici măcar n-a răspuns vreodată careva că „Da, ai mata dreptate, da´ n-avem bani acum - măcar punem însă în plan, pentru când s-o putea, în secolul XXII ori XXIII”. Sau: „N-ai dreptate, bre, te înşeli, vezi-ţi de treabă, Galaţiul nu se inundă, dom´le, nu s-a inundat nici la sfârşitul secolului XIX, nici în anii 70, nici acu´! Străzile nu se prăbuşesc! Catacombele nu există! Ce vedeţi nu vedeţi!” O administraţie la Galaţi, de când e lumea, nu face decât o canalizare, imperfectă, la o sută de ani, asfaltează, pune becuri, mai dă cu var, taie copacii după ce au căzut (acum au fost seceraţi de furtună, în forţă, şi cei tineri!) dă cu mătura (uite, ploaia a spălat în sfârşit mizeria anuală de la duzii care murdăresc cu neruşinare dalele!) şi atât… Un proverb înţelept, da´ cinic, spune chiar că „La vreme de secetă, e bună şi-o ploaie cu piatră”. Păcat că „piatra” căzută s-a topit, că poate mai astupam cu ea gropile, măcar pe trotuare!
