Brusc, o mulţime de persoane au devenit foarte interesate de soarta muzeelor gălăţene. Iniţial, totul părea doar aşa, un val de simpatie vizavi de cultură. Apoi, întocmai ca bulgărele de zăpadă pe coasta unui munte, dezbaterea s-a transformat într-o avalanşă, iar o mare cantitate de mizerie a împroşcat comunitatea.
Am descoperit, astfel, că în spatele unor măşti viu colorate se află caractere putrede, că sub idealurile aparent nobile se ascunde o lăcomie hidoasă, că există corupţie în locuri în care părea imposibil să fie, că spiritul de cumetrie poate face ravagii.
Vă mărturisesc sincer că nu mă aşteptam ca de posibila moarte a Muzeului de Artă Vizuală să fie acuzată - fie şi neoficial - Biserica. Parcă s-a întors lumea cu susul în jos! Am în faţă istoria clădirii în dispută. În actul ei „naştere”, de la 1897, scrie - negru pe alb, că este o ctitorie a Bisericii. Nu este nici a Primăriei, nici a Guvernului. Faptul că autorităţile comuniste au confiscat imobilul, în 1965, este doar un detaliu care a fost radiat din istorie în 2004, când clădirea s-a întors la proprietarul ei de drept: Arhiepiscopia Dunării de Jos.
De atunci au trecut opt ani. În tot acest timp, Muzeul de Artă Vizuală a funcţionat pe mai departe în imobil, necondiţionat, iar autorităţile au promis că vor face şi vor drege şi că muzeul va avea propriul sediu. Ne-au minţit! Nu au făcut decât o conferinţă de presă şi o machetă viu colorată. În rest NIMIC. În aceşti opt ani, Primăria Galaţi şi Consiliul Judeţului au cheltuit, pe tot felul de fantezii, sume colosale, care ar fi ajuns pentru construirea a trei sedii de muzee.
S-au organizat sute de evenimente aşa-zis culturale, dar pretext perfect pentru chefuri pantagruelice, care au sorbit mult mai mulţi bani decât partea culturală în sine. Şi s-au cumpărat, pe mulţi bani publici, lucrări îndoielnice, pe evaluări făcute de comisii ghidate de principiul „eu îţi aprob ţie, tu îmi aprobi mie”. Apropo de asta, sunt curios când va fi făcut public un raport al achiziţiilor.
Însă, dincolo de toate acestea, sunt siderat de minciunile plimbate pe sub nasul presei în ultimele zile. Surprinzător, mulţi ziarişti au înghiţit gogoaşa. În acest fel, s-a construit în mintea publicului o imagine falsă despre întreaga poveste. Gălăţenilor nu li s-a spus că e vorba despre o restituire legală de proprietate, ci că este un abuz. Nu li s-a spus că imobilul intră în restaurare ca urmare a unui proiect cu finanţare europeană, ci că „popii alungă arta”. Nu li s-a spus că, după restaurare, acolo va fi un extraordinar muzeu al istoriei şi spiritualităţii dunărene, ci că totul se va transforma într-un soi de casă de protocol bisericească. O tactică ruşinoasă de dezinformare, care mă face să bănuiesc că la mijloc se află interese subterane. Cum ar teama unora că pot pierde accesul la „ştuţul” cu bani publici sau la sticla cu votcă pitită după un vraf de „capodopere”, la subsol.
Nu în ultimul rând, vreau să-mi exprim consternarea faţă de lipsa de reacţie a Consiliului Judeţului Galaţi, care de opt ani nu dă niciun semn că ar vrea să rezolve problema instituţiilor cu sedii retrocedate. Asta în vreme ce, în numele culturii, au fost risipite foarte multe milioane de euro pe treburi de mântuială, în care s-a mimat performanţa şi s-a ridicat la rang de lege jefuirea banului public.
