M-am cam săturat să mă simt român mulţumit că sunt român doar din când în când, „la ocazii” - vreo victorie culturală internaţională, vreo reacţie oficială mai demnă şi să văd că, deşi declarativ ne iubim cu toţii ţara, de la CFR Marfă la petrolul din Marea Neagră totul devine străin! Dar n-am timp acum să mă gândesc la cum ne fură mişeii ăştia şi aerul, pentru că mi se dau „la gândit” noi scandaluri politice, de corupţie, başca cele interetnice… Patriotism adevărat în România? Mai ales d-acela „de stadion”, „la plesneală”! Şi asta pare să fie „boală” veche… Cum avem însă acută nevoie de simboluri, m-am bucurat că avem unul proaspăt, curat: o copilă de clasa a noua din Sfântu Gheorghe, Sabina Elena, care a trezit simpatia naţională a românilor, care de obicei uită chiar şi să se uite, dară-mi-te să ridice tricolorul măcar de Ziua naţională. Când ceva e interzis, abia atunci „merge”! Păi cum, să-ţi interzică cineva steagul în propria ta ţară?! Gestul fetei de a purta bentiţă tricoloră chiar de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni i-a speriat însă pe profesorii-diplomaţi (cine a fost în zonă înţelege) în şcoala dintr-un spaţiu încărcat de tensiuni latente interetnice, pe care ne facem că nu le ştim. I-a enervat şi pe colegii elevi maghiari. Dar după câte s-a plâns eleva, înainte, de Ziua naţională a României, colegii maghiari au huiduit imnul nostru şi au venit cu o hartă a „Ungariei Mari”! Românii din Timoc sau din Basarabia de sud nu sunt lăsaţi nici măcar să înveţe în limba lor, necum să ajungă la guvernare, precum UDMR, deci de unde atâta tensiune? Ţine de tradiţie, scria despre asta şi nenea Iancu. Apropo, TVR a dat emisiunile în limba maghiară, câteva zile, cu documentare (varianta maghiară, cu românii răi în exclusivitate!) în care apar şi evenimentele de la 1848 din Transilvania, când românii şi maghiarii s-au luptat pe viaţă şi pe moarte. Pe viaţă şi pe moarte s-au luptat românii şi cu otomanii, în tot Evul Mediu, am tot văzut la şcoală şi în filme ce se întâmpla, însă astăzi nu ne duşmănim cu ei, facem business.
Am altă întrebare însă: cât ne va ţine elanul patriotic acum, că s-a gătat cu zilele naţionale ale celor două ţări? O să ne uităm iarăşi tricolorul? Am fost ipocriţi inflamându-ne, ori doar superficiali? Îmi vine acum în minte un alt copil-simbol uitat, de data aceasta al Revoluţiei, încins cu tricolorul acela cu gaură… Florin Vieru, adică cel poreclit, la 14 ani, „Gavroche al Revoluţiei române“, a cărui fetiţă cam de vârsta Elenei Sabina a învăţat din manual despre eroismul tatălui ei, muncitorul care, citeam nu demult, ajunsese şomer.
Dar suntem uneori patrioţi doar când… trebuie? Pe vremea când în Transilvana stăpânită de Imperiul Austro-ungar limba română era interzisă chiar şi în familie, românii de-acolo au fost îndemnaţi, patriotic, de cei din Regat, să intre în Parlament la Pesta, la guvernare, ca UDMR după revoluţie. Un fost ministru de atunci, Mihail Vlădescu, relatează izbucnirea interesa(n)tă a reginei Elisabeta a României: „Regele e supărat, deoarece a crezut că [deputaţii români] vor fi împotriva ungurilor. Împăratul Franz Josef e nemulţumit. El îl rugase pe regele nostru să-i asigure sprijinul românilor din Ardeal, ca să fie de partea lui, contra ungurilor. Carol i-a făgăduit”… Era o ocazie de emancipare bună, dar deputaţii români au fost „cuceriţi” de interese, spunea Vlădescu…
