Discuţiile despre criză ne-au făcut deja să ne interesăm îndeaproape cum este afectată macroeconomia, să comparăm PIB-urile statelor europene şi să aflăm care este deficitul bugetar. Ni s-a trezit un interes greu de explicat pentru cuvinte şi termeni de specialitate care până mai ieri ne păreau lipsiţi de consistenţă.
Acum, cu uşurinţa unui prestidigitator, aruncăm cu astfel de termeni economici în dreapta şi stânga şi chiar ne enervăm, atunci când urmărim talk-showurile economice televizate, mai ceva ca la un meci de fotbal.
Cu noile noastre cunoştinţe despre criză părem că înţelegem mai multe despre ce se întâmplă în jurul nostru, adică, de fapt, încercăm să înţelegem pentru a ne crea măcar iluzia lucrului care nu te poate înspăimânta în condiţiile în care ştii despre ce este vorba. Are explicaţie ştiinţifică, deci e în ordine. Ce mai contează că explicaţia ştiinţifico-economico-fantastică diferă de la o guvernare la alta, de la un politician la altul?
Dacă domnul Traian Băsescu spune că deficitul bugetar este de X, atunci, gata!, treburile sunt clare. Desigur, oricând poate veni un Vosganian care să explice că, de fapt, avem un deficit de X plus Y şi, din nou, gata!, lucrurile iar o iau razna…
La fel, anul trecut, declaraţiile liberalilor asigurau că economia naţională este pentru prima dată „pe plus”. Că duduie. Dar asigurările că treaba este bună s-au completat în câteva luni cu sintagma „…şi la vară cald!”, pentru că tot echilibrul acela solid de anul trecut s-a transformat într-un adevărat haos.
Ca întotdeauna, am trăit ultimele evenimente economice pe principiul „mie nu mi se poate întâmpla”. Uite, se închid fabricile, falimentează băncile, piaţa imobiliară stagnează, dar nouă, celor mici, nu ni se poate întâmpla nimic rău.
Cu toată compasiunea pentru şomerii apăruţi peste noapte, ori părerea de rău că investitorii străini pleacă din ţară, ne-am făcut cruce şi ne-am văzut de treabă, asiguraţi că, la cât suntem de săraci, nu are cum să ne afecteze nici criza asta, nici împrumutul de la FMI, nici altceva.
Acum însă pare că iluzia asta se destramă. Sperietoarea e în ograda noastră şi prinde viaţă. Poate că nu va fi aşa, şi chiar doresc să nu fie aşa, însă decizia trimiterii în şomaj tehnic a angajaţilor din combinatul siderurgic este primul semnal că treaba nu este deloc în regulă. Sunt voci care susţin măsura luată de administraţia Combinatului – ca o dovadă de bună credinţă şi dorinţă de a continua activitatea fie şi la cota de avarie.
Sunt alte voci – revoluţionare – care propăvăduiesc această nouă religie a denigrării patronului, potrivit căreia, spun apostolii, indiferent de balanţa financiară, şeful se plânge că este în pierdere din cauza crizei, motiv pentru care îşi privează angajaţii de diverse drepturi.
Problema de pe platforma Combinatului nu este nicidecum una neglijabilă. Am putea brava spunând că pe noi, ceilalţi, care nu lucrăm acolo, măsura nu ne va afecta, însă ar fi o greşeală să spunem asta; viaţa Combinatului a dictat dintotdeauna viaţa oraşului…
Iar când sărăcia strigă a foame prin casă, noţiunile despre deficitul bugetar sau apelurile preşedintelui la solidaritate te lasă rece!
