În ciuda faptului că execuţia lui Nicolae Ceauşescu s-a dat de peste o mie de ori la televizor, nu cred că „luceafărul scorniceştean” a murit cu adevărat. Păi, cum altfel să fie când proastele obiceiuri ale bătrânului cizmar sunt vii, tare vii, şi ne otrăvesc existenţa clipă de clipă, ca-ntr-un adevărat blestem?! Exemplific.
Minciuna economică. Ideologii partidului comunist tânjeau la perfecţiune. Şi pentru că nu o puteau atinge, o inventau. Cincinalul se făcea în patru ani şi jumătate, păpuşoiul dădea 40 de ştiuleţi pe cocean, sfecla de zahăr creştea cât racheta balistică, iar producţia de cărbune şi de oţel era mai mare decât cea a restului lumii, cap la cap. Acum e cumva altfel, dar parcă tot la fel. Nu mai avem cincinale, dar avem creştere economică imaginară. Potrivit raportărilor oficiale, economia românească progresează necontenit, deşi, unde te uiţi în jur, vezi doar foste fabrici. Ruine întunecate, din care s-a scos – sau e pe cale să se scoată - până şi cea mai mică fărâmă de fier.
Minciuna socială. Până acum douăzeci şi ceva de ani, era la modă să se repete, obsesiv, că n-avem şomeri. Deloc. Zero. Care era preţul acestei statistici se ştia mai puţin. Peste şase milioane de oameni, care munceau pământul în colhozuri, primeau pentru o zi de lucru între 10 şi 15 de lei socialişti, respectiv contravaloarea a 2-3 pâini. Maximum 3 lei în banii de acum. Minţeau vârtos comuniştii, dar nici liderii zilelor noastre nu se lasă mai prejos. Oficial, în România avem doar 700.000 de şomeri, la o populaţie activă de 10 milioane de persoane. Stăm mai bine decât Germania, deci! Teoretic, 9,3 milioane de români muncesc de rup. Practic, însă, doar 5,2 milioane de persoane au efectiv de lucru (1,2 milioane la stat, iar restul la privat), ceea ce înseamnă că 4,1 milioane de români levitează. Trăiesc cu aer şi apă, întru slava naţiei.
Minciuna politică. Înainte de 1989, românii erau bombardaţi zilnic cu informaţii despre cât de glorioasă este orânduirea comunistă şi cât de „putrefactă” e orânduirea capitalistă. Mulţi credeau că aşa şi e. Alţii făceau bancuri la adresa regimului mincinos, iar câţiva fugeau în Occident. Erau şi unii care trăiau aici ca-n Vest, dar asta e o cu totul altă poveste. Între timp, am progresat. Ăştia de acum nu mai au mize externe căci, de când cu faza cu „marele licurici”, românii sunt ceva mai rezervaţi cu astfel de declaraţii. Aşa că înfierările politice s-au mutat aici, pe meleagul mioritic.
Scurt, fără milă, politicienii moderni au împărţit ţara în două. O jumătate (plus-minus 20 la sută) urăşte cealaltă jumătate. Şi viceversa. Ura poporului este alimentată zilnic de aleşi (mass-media este, din păcate, parte a acestui joc…), care au devenit mari experţi în învrăjbire. N-au inventat ei „divide et impera”, dar metoda le foloseşte de minune. La distanţa de numai o apăsare de buton de telecomandă, orice personaj este basculat de la înger la demon. Sau de la demon la înger, după caz. Adevărul nu contează! Important este ca ura să fie bine hrănită. Suficient cât să mai iasă un mandat, un comision din afaceri cu bani publici, o vilă, o limuzină, un cont gras într-o bancă străină.
Ceauşescu n-a murit. În decembrie 1989 i-au împuşcat doar trupul. Între timp, fantoma „geniului Carpaţilor” s-a multiplicat ameţitor şi sălăşluieşte în sufletele majorităţii celor care au condus şi conduc ţara. În esenţă, românii au câştigat doar dreptul de a face crize de isterie fără teama că ar putea ajunge la puşcărie. Atât…
