Am cel puţin zece prieteni sau cunoscuţi plecaţi de ani buni în străinătate. „N-am plecat din România de bunăvoie!”, mi-ar răspunde cu toţii, dacă i-aş întreba chiar acum de ce sunt peste graniţă. Culmea, cel puţin tot atâţia îmi spun că n-au rămas de bunăvoie-n ţară. Şi eu, la rându-mi, am fost întrebată cum de nu m-am stabilit afară, atunci când nu mi-a fost peste mână să o fac. Ca şi cum „idealul tău în viaţă”, n-ar fi altul decât fugitul, eventual cu coada-ntre picioare.
Cam de atunci, am o nedumerire. Mă întreb câţi suntem dintre cei care într-adevăr au făcut o alegere. Care nu au fost „nevoiţi” să stea aici, ci care au „ales” să plece dincolo ori să rămână în ţară. Mă întreb câţi suntem dintre cei care se trezesc dimineaţa fără invidie pentru cel plecat şi realizat, care se culcă seara la loc stimându-l pe cel rămas în România.
Nu pe cel rămas pentru a face bani cu un magazin online de fiţuici pentru bacalaureat (da, există aşa ceva, e legal, dar este oare şi moral?). Ci pe profesorul dedicat, care se căzneşte zilnic să-i înveţe pe elevi cum să facă propriile lor alegeri în viaţă. Nu pe medicul blazat care învinuieşte pacientul că a nimerit la spital pe tura lui, cum mi-a povestit cineva că i s-a întâmplat chiar la Galaţi. Ci pe cel care investeşte energie, timp şi suflet într-un ONG, încercând să însăileze pe marginea lipsurilor din spitale şi, în general, din sistem. Nu pe administratorul care, în îngustimea şi lăcomia lui, îşi fură lunar vecinul la întreţinere. Ci pe vânzătoarea care te cheamă înapoi fiindcă ai uitat să-ţi iei restul. Nu pe şmecherul de la scara II, care nu te lasă să-ţi parchezi maşina în faţa blocului, deşi e dreptul tău. Ci pe bărbatul care i-a oferit unui om al străzii adăpost şi mâncare, după cum ne-a povestit, ieri, un gălăţean, pe site-ul "Vieţii libere". Bineînţeles, putem continua la nesfârşit, cu exemplele mele sau ale dumneavoastră.
Mai mult decât atât, am rămas cu alte nedumeriri. Câţi suntem dintre cei care, dincolo de a împărţi aprecieri şi laude şi de a sta angelici în banca noastră, chiar facem noi înşine ceva? Dintre cei care nu se tem să pornească de la zero în România. Dintre cei care, dacă sunt striviţi de „sistem”, întâi protestează, apoi încearcă să schimbe sistemul cu totul. Dintre cei care se întorc de peste graniţă, hotărâţi să reuşească şi aici. Dintre cei care ies din lâncezeala cotidiană şi pot spune, la sfârşitul zilei, că n-au pierdut-o degeaba.
Cred, astfel, că avem nu o ţară, ci mai multe: o Românie a telenovelei, cu domniţe porno perindându-se pe TV, cu anonimi pe post de modele şi cu şleahta lor de privitori, cu şmecheri care scapă de lege; o Românie politică, unde sunt altfel de domniţe şi altfel de cavaleri, unii mai credibili, alţii fără crez, unii mai breji, alţii mai paiaţe; o Românie cuminte, în care trăiesc cei care văd, îndură şi tac; şi o Românie curajoasă, cu mulţi ca aceia exemplificaţi mai sus. (Dacă lipseşte România civilizată, iertaţi-mă, dar nu e vina mea.)
Şi, m-am mai întrebat, eu ce Românie aş alege? Şi ce fac pentru asta? Nu de alta, dar zicala „dormim aşa cum ne aşternem” nu e nici pe departe vorbă-n vânt.
