Chiar dacă s-ar putea crede că sintagma „etajul şi şantajul” este o invenţie a vremurilor moderne, trebuie să ştiţi că, de fapt, ea este veche de aproape 100 de ani. A fost creată la cafenea, pe malul Dâmboviţei, pentru a descrie o stare de spirit de care nu erau străini nici funcţionarii statului, nici oamenii de afaceri şi nici măcar ziariştii.
Însă şantajistul interbelic român era aproape un romantic în comparaţie cu şantajistul modern. Cel de acum nu-şi mai pune şuţii să-ţi dea o sfântă de bătaie şi nici nu-ţi mai sparge cu cărămizi fereastra dinspre stradă. Nu. A devenit mult mai subtil. Apelează la rafinate căi psihologice, la butoane politice sau la case de avocatură celebre.
Bunăoară, dacă eşti om de afaceri şi încerci să-ţi valorifici şansele, cinstit şi legal, dar fără „să dai” sau, şi mai grav, provocându-i concurenţă unuia care „a dat gras” - pac! - sar pe tine şacalii. Semnele dizgraţiei merită consemnate aici. În prima fază, ţi se ticluieşte un fel de exil: ţi se închid anumite uşi publice „unse” bine de preopinent. O semnătură se obţine în două luni în loc de trei zile, un dosar trebuie să aibă mai multe hârtii decât de obicei, funcţionarul te priveşte acru şi plictisit şi nu-i mai lucesc ochii nici măcar când începi să te cauţi prin buzunare. „Băi paria”, poţi să citeşti în privirea lui.
Dacă eşti un funcţionar public ce refuză compromisul (sunt mai multe tipuri de compromis: juridic, politic, penal etc), semnele sunt altele. Primul, uşor comic, este că şeful nu mai spune bancuri când eşti tu de faţă. Apoi, deşi până atunci te tutuia fără ezitare, brusc ţi se adresează cu domnule sau doamnă. Hm… La scurt timp, pe nepusă masă, ţi se reproşează direct, ferm, că ai întârziat cinci minute, deşi, în timp ce tu eşti „săpunit” bine, restul colegilor tocmai intră pe uşă hăhăind, cu 10 minute întârziere. În fine, ultimul pas e să fii detaşat şase luni la Zalău sau Baia Mare, caz în care ori îţi dai demisia, ori divorţezi. În 99 la sută din cazuri se lasă cu demisie.
Şi ziariştii sunt de multe ori implicaţi în astfel de „proceduri”. Din păcate, de ambele părţi ale frontului, căci există şi ziarişti şantajaţi, la fel cum există şi ziarişti care şantajează. Deşi nu i-aş putea numi chiar ziarişti pe aceştia din urmă… Cel mai frecvent scenariu este cel public-privat: „dacă scrii de rău de instituţia mea, îţi retrag acreditarea şi nu-ţi mai dau informaţii în veci”. Există şi un aspect privat-privat: „dacă scrii ce nu-mi convine, rup contractul de publicitate cu voi”. Varianta şi mai subtilă este cea cu casa de avocatură, care trimite notificări belicoase ori de câte ori numele firmei/instituţiei este pomenit undeva, fie şi tangenţial. Şi care apoi insistă să negocieze termenii „predării” dincolo de reglementările juridice normale. Pas cu pas. De regulă, preţul e tăcerea, adică angajamentul că pe viitor, în compensare, vor fi băgate sub preş golăniile cu iz penal. Şi uite-aşa se duce naibii orice urmă de mecanism democratic…
Nu spun că aceste manevre imorale domină peisajul gălăţean. Însă nici nu pot să mă fac că nu le văd. Ele există şi par să se dezvolte vertiginos. Însă este la îndemâna noastră, a tuturor (opinie publică şi autorităţi, deopotrivă), să stârpim răul din faşă. Când vine vorba de adevăr şi verticalitate morală nu e loc de negocieri, iar întrebarea „mie ce-mi iese la combinaţia asta?” ar cam trebui să iasă din vocabularul curent. Părerea mea!
