Patriotism, mândrie, sunt noţiuni atât de tocite primitiv în timpul comunismului, încât acum sunt aproape complet ignorate! Ce, Galaţiul nostru prăfuit şi uneori măturat, care suspină că nu are bani europeni pentru dezvoltarea turismului, dar în care cârciumarul gospodar nu se îndură să arunce măcar o cană de apă pe asfaltul încins când îi vin clienţii, ştie cu ce se poate lăuda? Unde-i rangul de sediu al primului organism european în România, Comisia Europeană a Dunării? Unde este amintirea acelui porto-franco, a fostului mare port european, a vestitului Şantier Naval Fernic, a sacrificiilor oraşului-martir decorat după luptele din 1918, când 400 de eroi (cam câţi şi la Termopile!) au oprit o armată rusească de 12.000 de tâlhari bolşevizaţi, decişi să schimbe soarta Istoriei, eroism recompensat de Franţa, cu Croix de la Guerre, şi Italia, cu Croce di Guerra?… Da, suntem, totuşi, un „oraş însemnat”. Numai că, în limba română, însemnată este personalitatea Cutare, dar însemnat poate fi, într-o încăierare de beţivani violenţi, şi Cutărică: el va purta semnul eroismului ori a relei-purtări, numai cei care ştiu adevărul despre el ar şti cum să-l aprecieze. Ori, asta ar trebui să se întâmple şi cu noi pentru a ne iubi (spun „vorbă mare”?) oraşul! Mai ales că „însemnat” e şi cel născut, săracul, cu vreun beteşug, despre care se credea însă că ar fi semnul unui rău caracter sau al unei lipse molipsitoare de noroc…
Într-o vreme în care şi cărţile zac în rafturi ca în nişte cimitire nevizitate, treci pe lângă case unde, pe lângă „pedigree” (anul vechi al ridicării, arhitectul, nume cunoscut, proprietarul – o fostă personalitate) s-au petrecut şi lucruri importante. La Biblioteca „V. A. Urechia”, de pildă, luceau reprezentanţii Comisiei Europene, în clădirea CFR-ului de pe Domnească, fără nicio legătură cu vatmanul Spiridon Vrânceanu de pe soclu, a funcţionat cândva Primăria „comunei” urbane Galaţi, iar în casa avocatului Costache Plesnilă, primar, acum sediul „Vieţii libere”, a funcţionat sindicatul jurnaliştilor în perioada interbelică… Locul de lângă Casa Corpului Didactic unde a căzut prima bombă în 1916, cel de lângă „Spicul”, unde a „murit” Piaţa Regală, Vadul sacalelor, ultima stradă păstrată din acea zonă bombardată, fostul aeroport de pe Coşbuc (de ce nu „strada Aeroportului”?), maidanul unde a fost casa lui Tardini, zone istorice – şi de mare artă de la „Eternitatea” şi câte şi mai câte - ar trebui semnalate. Să poţi citi trecutul onorant pe o plăcuţă. Iar până acolo ar trebui să existe măcar „un semn”! Semnele care arată unde este Grădina Botanică, una dintre rarele excepţii, nu te îmbie însă nici ele cu imagini apetisante. Ne fac semn însă meşterii de la fast-food-uri: panouri explicite, cu fotografii şi inscripţii atractive, din care afli şi preţul. Haleala cu e-uri este astfel promovată exact aşa cum ar trebui promovat şi Galaţiul. Dacă oraşul ar fi „însemnat” pentru noi, cei care nu prea vrem să ştim prea multe, însă trecem de multe ori fără să lăsăm în urmă SEMN…
