Cuvântul „faliment” nu este deloc pe placul românilor. Termenul s-a întipărit în conştiinţa colectivă la categoria „ruşinos”, iar această percepţie nu se va schimba, cu siguranţă, prea curând. Dacă este să facem ad-hoc un sondaj pe stradă, vom constata că peste 90% dintre cei intervievaţi privesc falimentul dintr-o perspectivă cu conotaţii biologice: o moarte tragică, cu bocitoare, gropari şi cruce la căpătâi.
Contrar obiceiurilor mioritice, prin Europa de Vest lumea e mult mai relaxată în ceea priveşte incapacitatea unei firme în a-şi continua activitatea. Pentru vestici, falimentul este de obicei şansa ca o afacere cu potenţial să fie salvată de la hăcuire. Practic, ei pun în siguranţă creditorii şi blochează, prin administrare specială, abuzurile şi speculaţiile. În acest fel, reuşesc să redreseze circa 40% dintre firmele în dificultate.
La noi e altfel. Statisticile ministerului Justiţiei arată că doar 6% dintre companiile româneşti care intră în insolvenţă reuşesc să se salveze la finalul reorganizării judiciare. Restul de 94% se desfiinţează. Grav e că în urma firmelor radiate rămân „găuri uriaşe” – adică vânzarea activelor nu acoperă nici pe departe datoriile. Reorganizarea este de cele mai multe ori un jaf mascat. Sau mascarea unui jaf, după caz. Găsim exemple cu duiumul la Galaţi.
La acest dezastru – că dezastru este modul cum se gestionează insolvenţele în România! - contribuie în mod decisiv trei factori. Primul este o ciudată teamă (ruşine?) de faliment, care-i orbeşte pe managerii companiilor şi-i determină să se abţină de la deciziile radicale până când, vorba proverbului, măgarul e deja înecat în fântână. Al doilea factor este cel legislativ: legile sunt mult prea blânde cu cei care scufundă firmele cu bună ştiinţă.
În opinia majorităţii experţilor cu care am vorbit, dacă managerii ar fi solidari financiar cu firma în deciziile lor, atunci numărul deciziilor păguboase ar scădea drastic. Evident, există în lege procedura atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului, însă – întreb şi eu, ca profanul – câţi administratorii au dat socoteală până acum cu averea personală? Vă răspund tot eu: nici unul! Tentative au fost dar, de fiecare dată, nu s-a ajuns la nici o finalitate, semn că legea este prost formulată, deci inutilă.
În fine, un al treilea motiv pentru care falimentele sunt atât de păguboase în România ţine de activitatea Fiscului, care ezită foarte mult să ia măsuri în cazul firmelor care adună datorii foarte mari către bugetele statului. De fapt, Fiscul ar trebui să devină „sanitarul” mediului de afaceri. Dacă o firmă nu-şi plăteşte impozitele, ce rost mai are să calculăm penalităţi pe care nu o să le încasăm niciodată? Doar ca să dea bine în statistici? Soluţia este ca Fiscul să fie instrument de bază în declanşarea insolvenţelor şi în controlul falimentelor în România.
Asumarea acestui rol ar avea efecte pozitive majore asupra mediului de afaceri căci, se ştie, o insolvenţă constatată din vreme, cât încă nu s-au adunat datorii colosale, poate să ducă inclusiv la redresarea afacerii şi, în cele din urmă, nu va produce pagube majore creditorilor. Economia va avea, deci, mai puţin de suferit, iar marile seisme sociale provocate de criză ar fi mult atenuate. Se bagă vreun parlamentar gălăţean la o iniţiativă legislativă în domeniu?
