Cică vrem cea mai deplină democraţie, dar aşteptăm, decenii, „să ni se dea”: prin tătucul stat, primar, consiliile locale sau judeţene, Moş Crăciun ori Zâna Măseluţă. Iată de ce, atunci când văd că se pot realiza din mai nimic proiecte de sute de mii sau chiar de milioane de euro, prin iniţiativă particulară, prin curaj şi frumoasă nebunie molipsitoare, cu imaginaţie care să înlocuiască tehnologia costisitoare, încep să cred într-un viitor real!
Sigur, filmul „de Galaţi”, primul „nostru” lungmetraj din istorie, dă şansa şi oraşului să se înscrie, de-acum încolo (chiar credeţi ?!), la proiecte asemenea, fiind, nu-i aşa, provincia unde deja s-a produs un film „de capitală”. Acum câţiva ani, chiar ne-au vizitat britanicii din insula Man, vestiţi tocmai prin băncile care creditează producţii cinematografice! Dar dacă nebunie nu e, nimic nu e! Aşa că s-a făcut un film ca o bombă artizanală.
Excelent filmat, deşi, ca acum un veac, travelingul a fost asigurat de… tricicleta unui copil de cinci ani, un „investitor” astfel mai important decât Comisia de cultură a Consiliului Local. Care nu are triciclete! Pe roţile mititele, operatorul a plimbat camera fără să se vadă vreun tremur al imaginilor în care Galaţiul va apărea şi în ochii spectatorilor din ţară!
Am pomenit Comisia de cultură? Este bine că preşedintele acesteia a onorat sâmbătă cu prezenţa proiecţia neoficială, e, măcar, un gest de loialitate culturală. Obligatoriu pentru „obraz”. Sigur, comisia alocă şi bani pentru festivaluri, pentru reviste, cărţi etc., dar nu te poţi baza în întregime pe un buzunar împărţit! De fapt, nici nu e comisie explicit pentru cultură: se numeşte oficial „pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, sănătate, culte, cultură, tineret, asistenţă socială, sport şi agrement”. Cultura e deci pe locul cinci... Şi toate locurile reclamă bani! Nu-i rău când se dau. Bine e când se dau bine, căci (nici) gălăţenii n-au de unde alege din listă specialişti în cultură într-o astfel de şezătoare politică.
În ultimii ani, încetişor, creatorii s-au apucat să-şi caute singuri fonduri, promovare, legături, ca şi cineaştii gălăţeni ajutaţi de mici patroni, fără să stea cu mâna întinsă la comisii necunoscute în ţară. Au la îndemână şi programe cu finanţare europeană sau guvernamentală. Nici nu trebuie deci să faci parte din partidul potrivit, să ai noroc, un văr undeva sau să dai şpagă, ci să treci de o grilă, ca la examen. Dacă treci grila, poţi nici să nu fii prea talentat, căci deocamdată sunt autori importanţi (scriitori, pictori, cercetători) care abia dacă ştiu să deschidă computerul, iar operele lor par sortite sertarului, în timp ce alţii mai tineri şi-au promovat agresiv începuturile, li se mai cere şi unii n-au ce…
Prin fonduri ale FNC (fondul cultural din subordinea Ministerului Culturii), prin Programul Culture 2000, proiect european încheiat anul trecut, prin alte finanţări şi parteneriate, se fac teatru, muzică, turnee, se scot cărţi! La Culture 2000, de exemplu, s-au remarcat în abilitate ONG-urile (care par să existe în primul rând ca să organizeze dezbateri mănoase), apoi instituţiile de spectacole, editurile, centrele culturale, abia la urmă alte organisme. Un început de independenţă financiar-culturală, combinată cu o promovare bună, chiar externă. Fonduri nu prea mari, care promovează şi ce-i bun, dar şi ce se găseşte. S-au tradus autori străini. Mulţi. Şi (doar) 27 români. În şase ani. De la Eliade Mircea la Mircea Cărtărescu. E puţin? E semnificativ? E ceva...
