Dacă tot suntem în Postul Paştelui şi toată lumea se-ntrece în reţete de fripturi din ştevie şi stufat din coadă de elefant, mai ceva ca la Masterchef, m-am gândit să fac şi eu cunoscute nişte reţete. Însă nu m-a scoborât în profunzimile gastronomiei, aşa cum s-ar putea crede, ci m-am adâncit în labirintul administraţiei publice. Dar să vedem despre ce este vorba.
Se ia un angajat de la stat. Musai unul cu funcţie, căci altfel nu iese reţeta. Se adaugă un carnet de partid şi o cantitate apreciabilă de tupeu. Cât de mult tupeu, chiar până la nesimţire, căci cu cât e mai porcesc, cu atât iese mai faină treaba. Bun! Acestea fie rezolvate, se pot aplica reţetele care urmează, cu precizarea că suma de 500.000 de euro, luată ca reper în exemple, e pur orientativă. Ea poate fi oricând multiplicată cu zece sau cu o sută, după caz.
Feliatorul de contracte. Metoda este intens folosită pentru a evita atingerea plafonului de licitaţie la achiziţia de servicii. Să zicem că Primăria „X” are de reparat o stradă. Lucrarea costă 500.000 de euro, deci trebuie licitaţie, caz în care pot interveni surprize, deci „parandărătul” (de 5-7%) nu mai este garantat. Însă dacă scoţi la execuţie - separat (una câte una) - trotuarul, plombarea asfaltului, marcajul rutier, parcările etc, o să obţii şapte-opt contracte cu valoarea sub plafonul de licitaţie (care e de 100.000 de euro). Ba chiar, fiind vorba de încredinţare directă, un contract-felie de 60.000 de euro poate fi lejer umflat la 99.000 de euro. Căci totul se împarte, nu-i aşa?
Inventatorul de „vicii ascunse”. Afacerea are două etape. Mai întâi, „firma agreată” licitează 400.000 de euro (20% sub valoarea de pornire). Concurenţa este făcută zob. Apoi, câştigătorul vine cu o suplimentare de lucrări de 200.000 de euro, pentru „vicii ascunse”. Aşadar, statul plăteşte în final 600.000 de euro, cu 33% mai mult decât s-a licitat şi cu 18% peste valoarea de plecare a licitaţiei. Şpaga la astfel de operaţiuni este de 5% din valoarea licitată, plus 10% din diferenţa rezultată din suplimentare.
Numărătorul de steaguri. Metoda este tip Pristanda, în sensul că recepţia lucrărilor se face umflându-se fără jenă totul. Să zicem că firma „y” are de refăcut marcajul rutier pe 10 km de drum, caz în care, conform contractului, se trasează opt km de linie întreruptă, doi km de linie continuă, 20 de km de marcaj de bandă de urgenţă s.a.m.d. În procesul-verbal de recepţie sunt trecute toate ca realizate, însă în teren treaba se face doar pe jumătate, iar diferenţa de bani se împarte (şpaga fiind de 25-30%).
Foarte frecventă, pe acest exemplu, este dijmuirea materialelor. Astfel, asfaltul care în proiect are opt centimetri grosime, va avea doar cinci centimetri în teren, trotuarul de doi metri lăţime va avea doar 1,8 metri etc. Metoda se foloseşte şi la achiziţiile de bunuri, în special la consumabile (hârtie, toner, vopsea, flori şi arbuşti, becuri pentru iluminatul public s.a.).
Primele două metode prezentate sunt utilizate în special în primării, beneficiarii contractelor fiind aşa-zişii „lipitori de afişe”, respectiv oamenii care ajută cu bani negri în campaniile electorale. Dar ce, credeaţi că sacoşele cu salam şi găleţile din plastic se cumpără din banii candidaţilor? A treia metodă, mai elaborată, este specifică pentru lucrările de anvergură şi contribuie fie la puşculiţa naţională a partidelor, fie la garnisirea conturilor personale ale aleşilor. După caz.
Acestea ar fi cele mai importante metode de sifonat bani publici. Dacă mai ştiţi şi altele, nu ezitaţi să le scrieţi pe adresa redacţiei. În felul acesta poate află şi Curtea de Conturi şi procurorii ce trebuie să caute atunci când verifică legalitatea achiziţiilor făcute de instituţiile publice gălăţene.
