Un câine, un vot!

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

N-a trecut nici jumătate de an de când păream să fi înţeles, noi, cei mulţi, că oraşul ăsta nu-i suficient de mare ca să găzduiască şi oameni, şi câini vagabonzi, laolaltă. S-a vorbit mult despre asta, s-a protestat împotriva câinilor şi mai apoi a oamenilor, s-a scuipat, s-a jignit, s-a calomniat şi, în cele din urmă, s-a uitat. Aşa cum ne şi aşteptam, încă de pe atunci, optimismul subţire, susţinut cu declaraţii politice şi idei puerile, n-a rezolvat absolut nimic. În medie, avem în continuare cel puţin câte un câine vagabond la fiecare zece gălăţeni. O fi mult? O fi puţin?…

Adopţia la distanţă (nu spun că nu merita încercat!) n-a mers. Gălăţeanul căruia nu-i ajung banii de la o leafă la alta - fără să fie câinos din fire - n-are cu ce să plătească şi pentru bunăstarea unui patruped. Iar gălăţeanul care are bani, fie îşi creşte propriii câini, fie nu dă două parale pe specie, în întregul ei. E dreptul lui să se limiteze la atât, în ambele cazuri.

„Cazarea” tuturor patrupedelor actualmente libere în padocuri gigant e o gogoriţă. Că ne mai dăm uneori după deget, de dragul discuţiei, e una, dar s-o credem e prea de tot. Cât de mari sau de multe ar trebui să fie aceste amenajări, ca să poată asigura condiţii minime (canine sau umane, nici n-aş şti cum să le numesc…) pentru circa 20.000 de animale? Din ce bani s-ar putea ele construi şi mai ales cu ce bugete de întreţinere ar funcţiona, nu spune nimeni, pentru că cifrele ar vorbi de la sine şi ar demonta întreaga teorie.

Să mai stabilim ceva. Pe „căţei”, nu-i putem ajuta iubindu-i. Sau nu doar iubindu-i. E vorba despre administraţie, despre bani, despre hârtii, despre motorină şi despre terenuri, despre mâncare şi curăţenie, în niciun caz de sentimente. Cei care încearcă să ne sensibilizeze tot arătându-ne ce ochi mari au „căţeluşii”, ce lungi le sunt cozile şi ce „lăbuţe” delicate au sunt, de fapt, oameni cu un simţ al marketingului bine dezvoltat. Ştiu foarte bine că problema nu se va rezolva prin adopţii sau prin întreţinerea întregului „popor” câinesc din bani publici, dar fie pentru că atâta discernământ au, fie din pricina altora interese, continuă să o facă pe bocitoarele.

Aud că, mai nou, problema „managementului câinilor comunitari” se pune şi prin unele primăriile de comune. Cum oare a ajuns ţăranul - care era stăpân peste dobitoacele din curtea sa - să fie nevoit să contribuie la un aşa plan de management? Omul care şi-a trecut numele prin secole de sărăcie ştia un lucru şi-l ştia bine: locul animalului e afară, iar al omului în casă. Ca să poată supravieţui, omul creşte animale şi se foloseşte de ele. Ce s-o fi schimbat, oare, în mersul lucrurilor, de trebuie acum să facem managementul câinelui şi la sat?

Problema reală nu e nici isteria iubitorilor de animale, nici lipsa banilor, nici umanismul nostru de care facem atâta caz. Refuzăm să-i eutanasiem pe cei 20.000 de câini nu din milă, din principiu sau de teama remuşcărilor. Realitatea este că un câine viu poate genera voturi, în vreme ce un câine mort nu poate genera, politic vorbind, decât probleme. Cât timp problema "comunitarilor" există, putem spune că ne vom ocupa de ea cum putem noi mai bine. Dacă vreun edil din ţară ar lua acum decizia de a eutanasia, ar ajunge peste noapte megastar al jurnalelor de ştiri. I s-ar căuta neregulile pe care nu le-a făcut, i s-ar găsi amantele pe care nu le-a avut. Iar aşa ceva nu-şi doreşte nimeni.

Una peste alta, un lucru e clar: de câini nu scăpăm!

Citit 1158 ori Ultima modificare Duminică, 03 August 2014 18:21

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.