Nesimţitul de birou

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Această specie, care, din păcate, nu se află în niciun caz pe cale de dispariţie (ci, din contră, pe cale de extindere, în ritm de pandemie), se găseşte din belşug la noi în ţară. El se poate întâlni, în general, în birourile instituţiilor publice. În sectorul privat, poate fi întâlnit doar dacă: a – este patronul propriei afaceri şi b – are o afacere falimentară.

În instituţiile publice, însă, nesimţitul de birou se găseşte în stare pură, ca să păstrăm, aşa, de amorul artei, acest tip de exprimare pseudo-ştiinţifică.

O astfel de specie, care ştie să trăiască în orice situaţie, inclusiv în situaţie de criză – în care o duce la fel de bine, dacă nu mai bine decât înainte – poate fi atât un director, cât şi un simplu angajat. Condiţia de bază este să îşi desfăşoare activitatea într-un birou. În care, obligatoriu, trebuie să aibă şi un telefon la care să răspundă, după caz, în silă (subordonaţilor, sau colegilor de muncă), enervat (cetăţenilor cu probleme), preocupat – deşi nu face nimic (soţiei/soţului, prietenilor sau altor indivizi în faţa cărora trebuie să îşi justifice salariul), conspirativ (celor de la partid) şi, desigur, extrem de linguşitor (şefului, pentru că oricine pe lumea asta are un şef).

Nesimţitul de birou nu rezolvă problemele cetăţenilor, pentru că, în opinia sa cetăţenii nu au probleme. El crede sincer că oamenii îl sună la telefon sau îi bat la uşă, doar aşa, ca să îl enerveze pe el şi să îi ridice, Doamne fereşte!, tensiunea.

Cu un astfel de individ şi cu o astfel de atitudine nu vei reuşi să o scoţi la capăt dacă îi vei aminti că lucrează într-o instituţie publică, plătită din banii tuturor contribuabililor. Nu! Şi asta, pentru că nesimţitul de birou a pierdut demult legătura cu realitatea şi are impresia că tot ceea ce îl înconjoară – adică servilismul subalternilor, mobila de lux, cafeluţele sau ceaiurile aburinde, peste care se întinde, atotcuprinzătoare, toleranţa şefilor care îl menţin în funcţie – i se cuvine de drept. Iar pentru ceea ce ţi se cuvine de drept nu trebuie să te simţi obligat, nu? 

Şi ultima, dar nu cea din urmă trăsătură a nesimţitului de birou este acel inefabil nu-ştiu-ce (care, de altfel, l-a şi recomandat când a fost instalat pe post) melancolic, acea reverie pe care şi-o trăieşte în spatele biroului în fiecare zi, oftând, bovarian, cu regret că nu trăieşte într-una din ţările cu adevărat civilizate în care cetăţeanul este respectat, în care drepturile omului sunt garantate, în care legile se aplică în totalitate şi nu pe jumătate….

Citit 1409 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.