Nu trebuie să fii mare specialist în administraţie sau în economie pentru a observa că Galaţiul a luat-o la vale. Că dă înapoi ca racul. Că se risipeşte cu fiecare zi care trece, transformându-se într-un mare sat electrificat. Nu trebui să ai trei masterate şi cinci doctorate ca să pricepi că această ruinare nu vine din neant, că nu este o consecinţă a fatalităţii, ci are cauze perfect identificabile şi, la o adică, rezolvabile. Trebuie doar să vrea cine trebuie.
Evident, acolo unde există efecte, există şi cauze. Iar unde există cauze, există şi oameni responsabili de ele. A pretinde că totul vine dintr-o conjunctură cosmică e un demers păgubos. În fapt, tocmai de aceea şi regresăm ca urbe de 25 de ani încoace. Niciodată nu au fost identificaţi vinovaţii (excepţiile sunt atât de rare, încât nu merită atenţie), ci doar s-a azvârlit cu praf în ochii „vulgului”. Scuze palide, explicaţii întortocheate şi sterile, promisiuni făţarnic de mincinoase.
Aş îndrăzni să dau şi câteva exemple, cu riscul de stârni la luptă armata de postaci din solda unor partide. Putem vorbi, bunăoară, despre specia numită „yesman”. Cu precizarea că termenul - care vine din engleză, prin contopirea cuvintelor „yes” (da) şi „man” (om) - deşi este consacrat de civilizaţia modernă, este cumva prea elegant pentru a descrie situaţia de faţă. De fapt, românii au o sintagmă mult mai expresivă pentru asta: pupincurismul. Aici nu-i nimic de tradus, nu?
Ei bine, tocmai din cauza exacerbării acestui fenomen, cuplat cu cel al „nucilor toxici” din politica gălăţeană, am ajuns unde am ajuns. Este un fapt incontestabil că liderii politici de la Galaţi au preferat să „ucidă” orice caracter puternic care se iţea la umbra lor, din teama că acel tânăr deştept şi onest ar putea cândva să le ia locul. V-am explicat într-un editorial mai vechi că nucul face la fel cu vegetaţia din preajmă, care este otrăvită de iodul din frunzele sale. La umbra unui nuc nu poate creşte decât un alt nuc. Şi acela cu greu, chinuit, purtând cu el blestemul că va izbândi spre lumină doar dacă „seniorul” se usucă şi moare. Dar să revenim la „yesman”
Yesman-ul este o specie interesantă. Abjectă, dar interesantă. Reuşeşte să supravieţuiască la umbra nucului toxic. E un soi de buruiană târâtoare, care se mulţumeşte cu puţină lumină, cu puţină apă, cu puţină hrană. Trăieşte. Sarcina lui este să arate seniorului cât de măreţ este el, seniorul, în toxicitatea lui nemiloasă. Yesman-ul ridică ode, pupă dosuri, se târăşte. Uneori i se aruncă un os, o ciozvârtă, un făraş de balegă. Trăieşte. Trăieşte şi umple degeaba un spaţiu care ar putea să fie ocupat de un pom roditor. De speranţa că mâine va domina acel loc cineva onest, competent şi netoxic. Cineva care să ducă urbea/ţara/poporul către prosperitate. Către tărâmul veşnic promis şi niciodată înfăptuit.
Nucul toxic şi yesman-ul stau la originea mersului de rac al Galaţiului. „Dacă nu eşti nuc sau dacă nu te târăşti, te ucidem!” – răcnesc ei. Vreţi nume? Luaţi listele electorale şi croiţi după ele, cu răbdare, toate combinaţiile posibile. Ăia-s! Amănuntele ni le oferă DNA.
