Mârlanului gălăţean sadea i se pare sufocant traiul la bloc. Parcă nenorocul l-a împins să se mute din bătătura lui părintească tocmai aici, într-un biet apartament cu două camere de la parter. La început i-a venit să-şi pună mâinile-n cap. Cum să trăieşti închis în 50 de metri pătraţi, cu o droaie de copii după tine, fără o bucăţică de pământ al tău, unde să mai ridici un vrej cu roşii sau să mai creşti o pasăre? Aşa că a pus repede mâna la treaba şi şi-a împrejmuit grădiniţa din faţa blocului. Cu totul, erau vreo 30 de metri pătraţi de sol fertil.
Încă de atunci l-au luat în beţe vreo doi vecini. Cică pământul ăla era ori domeniu public, ori proprietate comună a locatarilor din scara de bloc şi ar fi mers plantate nişte flori pe el. "'r-aţi ai naibii, cu invidia voastră cu tot! Nu vă mai rabdă când îl vedeţi pe altul cum îşi face un rost în viaţă!", a venit replica.
Dar scandalul ăla n-a fost nimic faţă de ce-a urmat. Să-i fi văzut ce se ţineau de nas şi dădeau ochii peste cap când au venit la uşă, cu nişte hârtii semnate, ca să-l oblige să-şi strângă găinile. Deh, dăduse şi el drumul la vreo trei-patru păsări să ciugulească prin faţa geamului. Păi, ăştia de prin vecini de ce crezuseră că împrejmuieşte el terenul? Doar aşa, ca să se afle-n treabă? Şi le rostuise pe toate atât de frumos! Găinilor le făcuse şi un cuibar, ba chiar le adusese şi o jumătate de cauciuc din care să bea apă. La ciugulit păsat, erau libere să se amestece cu hulubii pe care-i creştea tot în faţa geamului, dar într-o cotineaţă înfiptă în vârful unui prepeleac. Deja pământul răspândea o mireasmă de ogradă împestriţată cu găinaţ, care-l făcea să se simtă din nou acasă. Era fericit.
Când toţi neciopliţii ăştia din scară au strâns semnături şi l-au reclamat până şi la serviciu pentru frumoasa ogradă pe care şi-o amenajase i-au ucis un vis. A trebuit să renunţe la păsări. Acum, în ogradă zace doar o bancă tăiată de pe domeniul public şi un grătar pentru scrumbie, flancat de două scaune. Numai de sârma cu rufe întinsă pe nici zece metri ar mai rămâne să se ia cineva. Asta ar fi culmea! Dar cine să se mai mire!
De la o vreme, relele parcă se ţin lanţ. Vinerea trecută, pe la zece noaptea, spre exemplu, nu mai găsea loc să-şi parcheze a doua maşină. Îi ocupaseră felia de trotuar unii care stau tot la parter, dar la scara vecină. Nişte neica nimeni, nu-s de băgat în seamă! Ce-a mai trebuit să se lupte şi cu ăia. Obosit cum era, tot a trebuit să se mobilizeze şi să se folosească de cea mai periculoasă armă pe care o are: gura de mahalagiu. A sunat la interfonul vecinilor, i-a jignit, a dat din mâini ostentiv, ca să facă impresie în mijlocul străzii, i-a făcut cum i-a venit la gură şi, în cele din urmă, a reuşit. Luaţi ca din oală, oamenii i-au făcut loc. Auzi, domnule, să parcheze într-unul din locurile lui! Să creadă că pot face faţă limbajului de mahala, cu care a reuşit şi să-şi treacă prin şcoală copiii semianalfabeţi. Câtă aroganţă pe capul vecinilor, auzi!
Mai sunt şi momente liniştite, în viaţa de zi cu zi. Sunt orele alea lungi în care, neavând ce să faci, toceşti pervazul de la bucătărie cu coatele şi te pui la curent cu viaţa socială din cartier. Mai vezi cine vine, la cine şi cu cine. Sau cine şi ce maşină şi-a mai luat. Dar clipele astea de respiro sunt tot mai rare, dacă vrei să-ţi meriţi în continuare renumele de mârlan autohton implicat în viaţa de la bloc…
