Ele stau la ghişee, toate trei, în spatele unui perete din sticlă securizată. Norocul lor! Nu zâmbesc. Niciodată nu zâmbesc. Tastează mecanic, aşezate una în spatele celeilalte şi mai hăhăie, când vreuna dintre ele face glume. Dar clientului nu-i zâmbesc. Parcă-i regulă! Au aerul vânzătoarelor de alimentară de demult, care îţi spuneau că e bună şi conserva turtită, că doar nu-i mănânci ambalajul. Sunt trei ghişee, dar cel din dreapta e închis. Te duci la cel din stânga. „Unde, la Bucureşti vreţi? Mda… Aveţi la 17,30. Rămâne aşa? Bineee! Să vedem atunci….”. Ţac, ţac. ţac! Pauză. Ţac, ţac! Vşşşş! A ieşit biletul! Îl vezi în mâna casieriţei, dar încă nu-i al tău. Pui cardul în sertarul metalic şi „expediezi” pe sub geamul securizat. „Ooof, cum, şi dumneavoastră tot cu cardul vreţi? Dom'le, toţi vreţi cu cardul de acum! Asta e, ne-am modernizat şi noi…”. Nu răspunzi. N-ai chef nici să te cerţi, nici să ţii teoria plăţilor electronice. Plus că toate trei casieriţele sunt femei de vârsta maică-tii. Parcă ţi-e şi ruşine să le spui ceva. Aşa că taci şi aştepţi până îţi creşte barba. Nu le merge Pos-ul. Nici ăsta de la ghişeul unde te-ai aşezat tu, nici cel de la ghişeul din mijloc. Ghişeul din dreapta e tot închis, dar – de dragul tău, cică – funcţionara care ţi-a vândut biletul îţi plimbă cardul şi până acolo. Şi ce să vezi… Niciun Pos nu merge. Între timp, casieriţa ghişeului închis îţi aruncă o privire piezişă. Ce ne tot băgăm noi peste treburile ei, acolo… Banca de la care ţi-ai luat cardul îţi dă mesaj că, totuşi, banii de bilet ţi s-au retras din cont, chit că Pos-urile astea anunţă că tranzacţia a eşuat. Mai taci şi acum? Uite că nu mai taci, oricât de binecrescut ai fi. „Doamnă, uitaţi aici, ce mi-a scris banca. Cum rezolvăm problema asta?” o întrebi nelămurit pe funcţionara din faţa ta. Femeia tace un timp şi evită să te privească. Apoi mai frământă biletul în mână, o vreme care ţie ţi se pare nesfârşită, şi tot nu spune nimic. O mai întrebi odată. Cum rezolvăm, doamnă dragă? „N-avem cum rezolva. Îmi daţi banii sau nu vă dau biletul”, vine răspunsul răstit, de parcă ea îţi mai explicase de zece ori şi tu tot n-ai fi înţeles nimic. Păi şi banii mei, ăştia retraşi? „Nu ştiu, pe noi nu ne interesează, banca să vă spună”, se răsteşte casieriţa cu ghişeul închis, brusc interesată de subiect. Începe să dea din mână agresiv, că nu, nu, nu, e treaba ei. Păi de ce nu merg Pos-urile? Păi uite, de aia!
„Hăăăăi!”, exclamă prelung, ciobăneşte, casieriţă din mijloc, întrerupând discuţia. „Eu dau bilete aici, ce-aveţi, nu se vede?”.
Suni la bancă. Îţi răspunde un om calm. „Rezolvăm, nu-i problemă. Poate s-a efectuat plata, dar poate nu. Se rezolvă oricum ar fi. Cu plăcere. O duminică frumoasă şi dumneavoastră!”
Bucureştiul e la 259 de kilometri de Galaţi, pe calea ferată. Dar năravurile nu mor de drum lung. În Gara de Nord, cât aştepţi pe peron să te întorci la Galaţi, dai de un naş cunoscut ca figură. Fumează cu cascheta dată pe spate, la doi paşi de tine. „Nu ştiţi când pleacă spre Iaşi?” îl întreabă o bătrână singură, cu o paporniţă mare din rafie. „Spre Iaşi e la 7,00. Atunci, eu o să fiu tocmai la Făurei”, răspunde naşul. „Deci nu ştiţi, nu…?”. „Auzi, cucoană, eu ţi-am vorbit turceşte? De unde să ştiu? Orice român cu puţină minte se uita deja la panoul acela de acolo. Haide, dom'le, mai veniţi mult cu din astea…”.
