Ieri, îmi spunea o colegă să scriu un editorial optimist. M-am gândit puţin, apoi mi-am zis că optimist sau cel puţin frumos ar fi să îţi iei un rucsac în spate, un sac de dormit, cortul şi să o tai pe jos pe malul şi de-a lungul apei, de la Sulina până în Vama Veche, cum fac regizorul şi fotograful Vlad Petri şi „tânăru’ jurnalist rătăcitor” Vlad Ursulean.
Să pleci, în secolul XXI, într-o expediţie, cu riscul de a nu găsi sursă de apă potabilă, fiind nevoit să fierbi ce găseşti şi să treci printr-un tifon, să ai curajul să îţi înfrunţi fricile, să stai cu tine noaptea, sub cerul liber, printre mistreţi şi şacali, într-o libertate aproape deplină. Nu e un lucru pe care să-l facă oricine, dar e încurajator. Încurajator pentru oamenii care pot să spere că se vor elibera din malaxorul funcţiei sociale, că mai există şi nebunia frumoasă, nu doar frustrarea.
Zilele trecute, îmi spuneam că omul a rămas doar un animal social, „perpetuator” (nu cred că există cuvântul în limba română, dar poate îl importăm din engleză) de specie, chiar dacă la un alt nivel faţă de celelalte animale, un animal social împietrit în rolul său, împietrit în întrebuinţarea pe care o are în interiorul „cetăţii”, în detrimentul vieţii interioare, care ar putea fi, într-un anume sens, nelimitată. Ei bine, cei doi Vlad mi-au readus aminte cu bucurie că nu suntem doar nişte biete piuliţe într-o roată socio-economică.
În călătoria lor, au dat şi de Radu din Bucureşti, care s-a retras undeva într-o baracă, în pustietate, pe lângă apă, poate sătul de poveşti în care soţi îşi obligă soţiile să se prostitueze, în care copiii sunt maltrataţi, în care amantele se ciopârţesc una pe alta cu cuţitul, în care politicienii fură şi scapă, pentru că au hoarda de hoţi asistenţi în spate.
Poate toate astea nu s-ar întâmpla dacă ne-am lua o vacanţă serioasă de la turmă, de la condiţia de om-ustensilă şi să uităm cine suntem realmente, să rupem angrenajul, nu doar pe hârtie când facem cererea de concediu. Poate ar trebui să renunţăm un pic şi la confortul hotelului de cinci stele (pentru cine îşi permite aşa ceva) şi să avem curajul să privim viaţa în nuditatea ei, simplă şi frumoasă, calmă, dar şi furtunoasă, stihială.
În 2013, doi gălăţeni au luat-o pe jos până la Constanţa pentru a promova mişcarea, dar într-o asemenea călătorie nu promovezi numai mişcarea, promovezi schimbarea, promovezi relaţiile inter şi intraumane modeste, cinstite, umanitatea. Aici nu mai e vorba de făcăturile acelea de emisiuni în care vedetele mimează că sunt pe o insulă pustie, nu e un concurs şi nu sunt nici visele bolnave de a cuceri o insulă sau o ţară şi de a fi stăpân asupra unui popor, asupra unor existenţe. Nu mai este vorba nici de fuga după un aşa-zis rol de star, ci de a fi în lume în sensul cel mai frumos cu putinţă. Aşa că respect tuturor celor care încă mai au tupeul de a-şi privi ungherele sufletului, de a auzi şi simţi viaţa dincolo de zgomotul maşinilor, al gâlgâiturilor de bere, al ronţăitului de seminţe.
