În cele trei ore în care am aşteptat, pe holul de la „Primiri Urgenţe” al Spitalului Judeţean, ca soacra mea să fie consultată şi/sau internată, am avut suficient timp să mă gândesc la multe lucruri legate de sistemul sanitar.
Pe la începutul aşteptării mele – pe care nu o anticipam aşa de lungă – am citit cu atenţie informaţiile afişate pe uşi. Pe una dintre hârtii apărea, cu diverse culori („coduri” – în funcţie de cât de gravă este starea de sănătate a celui care solicită ajutorul) timpul preconizat de aşteptare până în momentul preluării de către medic: 10 minute, 15 minute, 30 de minute…
Sinceră să fiu, chiar am crezut că aceşti „timpi preconizaţi” se respectă, ba chiar, după vreo oră şi jumătate de aşteptare, am încercat să caut explicaţii logice pentru întârziere, cumulând timpii de la codul galben cu cel verde! În fine, am mai citit că este posibil ca un alt pacient să fie primit de doctorul de la urgenţe, chiar dacă bolnavul a fost adus după cel care deja aşteaptă de ceva timp, dar nu este la fel de grav bolnav.
Pe toate le-am înţeles şi chiar le-am dat dreptate; mai greu a fost să îi explic soacrei mele, care abia stătea pe scaun de durere, cum este cu timpii de aşteptare şi codurile.
Evident, aş putea povesti în amănunt cum mi-am petrecut cele trei ore din noapte la urgenţe, dar acest ziar nu apare în alt oraş dintr-o altă ţară, ca o astfel de poveste să fie interesantă; toţi suntem gălăţeni şi toţi ajungem la spital. Toţi aşteptăm să fim consultaţi, toţi ne enervăm, toţi încercăm să sunăm pe cineva pentru a ni se rezolva problema, toţi ne cumpărăm medicamente, toţi înmărmurim de precaritatea grupurilor sanitare din unitatea spitalicească, toţi încercăm să câştigăm simpatia asistentelor şi infirmierelor, toţi…
Aş vrea însă să vă spun altceva; poate nu am ajuns eu demult pe la spital sau poate doar am nimerit pe o tură mai deosebită, dar să ştiţi că nu am întâlnit nici măcar o angajată (de la infirmieră şi până la doctor) care să vorbească urât, să ţipe sau să te trateze cu acea cunoscută superioritate care te îmbolnăveşte mai mult decât propria afecţiune. Toţi au fost amabili, surâzători, calmi şi politicoşi.
O schimbare de atitudine care mi-a plăcut şi care parcă a atenuat celelalte neajunsuri care, trebuie să recunoaştem, nu reprezintă doar efectul unei proaste gestiuni pe plan local, ci în primul rând, a politicii păguboase, de 20 de ani, de reformare ineptă şi incoerentă a sistemului sanitar…
Faptul că cineva vorbeşte frumos cu tine, mai ales dacă eşti bolnav şi în spital, este similar cu cel mai puternic calmant pe care ţi l-ar putea administra. Iar doctori amabili, răbdători, care explică „pe româneşte” de ce boală suferi şi ce ar trebui să faci există la Galaţi!
Incredibil sau nu, există şi doctori care îţi răspund, politicos, la telefon, chiar dacă îi suni aproape de miezul nopţii pe telefonul personal (nu plătit de stat!), sunt medici chirurgi care operează indiferent de grosimea buzunarului pacientului, există asistente care îşi păstrează calmul şi nu se enervează când bolnavul se strâmbă la injecţie, chiar dacă din lichidarea abia încasată, respectiva asistentă abia a reuşit să îşi acopere rata la bancă, sunt infirmiere care o spală pe pacienta imobilizată la pat, chiar dacă bolnava este o bătrânică de la ţară din a cărei pensie nu poate rupe nici măcar 5 lei pentru „o atenţie”…
Pe de o parte, faptul că încă mai există astfel de oameni îţi dă speranţă, mai ales dacă eşti bolnav. Pe de altă parte, faptul că aceşti angajaţi încă mai rezistă să fie Oameni într-un sistem în care aştepţi cu orele o consultaţie, îţi cumperi medicamente şi seringi, nu te poţi apropia de mâncarea gătită în spital, într-un cuvânt, într-un sistem de sănătate muribund, este un paradox. Cât vor mai rezista aceşti Oameni-angajaţi în sistemul sanitar românesc este însă doar o chestiune de timp…
