Dacă atunci când eram eu în şcoala generală mi-ar fi zis cineva că elevii de peste doar zece ani nu se vor mai asemăna din nici un punct de vedere cu generaţia mea, aş fi zis că e o aberaţie. Cu părinţi crescuţi oarecum în aceleaşi timpuri, cu simţul respectului pentru cei mai în vârstă, pentru cei mai neajutoraţi şi pentru multe altele, n-aş fi zis că generaţia actuală de elevi de gimnaziu şi liceu se va îndepărta atât de mult de normalitate.
Împărţiţi în două mari categorii, bogaţi şi săraci, divizaţi de smartphone-uri, haine de la Gucci şi Zara, pe de o parte, şi de la second-hand, pe de altă parte, elevii se deosebesc cel mai bine în autobuze, singurul loc unde mai pot fi găsiţi laolaltă în fiecare dimineaţă. Cei care îşi afundă privirea în telefoane mai mari decât caietele cu care se duc la şcoală fac, cu siguranţă, parte din categoria celor învăţaţi de părinţi că sunt superiori oricui. Hainele de firmă, machiajele pe alocuri extravagante, tocurile înalte şi poşetele care au luat locul ghiozdanelor te fac să te întrebi dacă se duc la şcoală sau în altă parte.
Apoi, urcă elevii pentru care nu s-au inventat căştile. Cu muzica din telefoane la maximum, vorbind mai tare pentru a acoperi melodia, cei doi, trei, patru băieţi sau fete dau startul hărmălaiei dintr-un mijloc de transport plin până la refuz, în care oamenii stau îngrămădiţi mai ceva decât sardinele în conservă. Vreo doi bătrâni parcă ar îndrăzni să zică ceva, dar se gândesc că ţin la propria sănătate şi preferă să îşi pună dopuri imaginare în urechi.
Pe o banchetă, un cuplu de tineri, el de vreo 20 de ani, ea nu mai mare de 14 ani, se sărută de parcă mâine s-ar sfârşi lumea. Ea s-a certat cu maică-sa, că are iubit prea mare şi că sigur nu o iubeşte. Dar ce ştie maică-sa? Dragostea adolescentină e mare. Şi oarbă!
Şi acesta e doar autobuzul 102. Cine ştie ce se mai întâmplă prin 105, 19, 11 sau 26?
Crescuţi de o generaţie obişnuită cu stima, această calitate s-a oprit în faţa smartphone-ului, un adevărat sedativ pentru mulţi dintre elevii de astăzi. Drumul până la şcoală se face pe facebook, statul la ore tot pe facebook, iar drumul înapoi acasă, la fel. Până şi ieşitul afară e tot cu telefonul legat de mână. Aş fi îndrăznit să zic că cei fără smartphone sunt ceva mai fericiţi, că încă nu au pierdut bucuria jocului. Asta, cel puţin, până când am auzit, din gura unui copil de clasa a V-a, că vrea să îi cumpere maică-sa un Samsung Galaxy S6, pentru a nu se face de râs faţă de colegii săi.
Cândva, într-un trecut nu foarte îndepărtat, cea mai mare bucurie a unui copil erau jocurile pe televizor sau tetrisul de buzunar, pe care nu şi le permitea toată lumea. Iar cel mai iubit copil din cartier era cel care avea mingea. Acum, mingea a rămas pe calculator, tetrisul a dispărut, iar joaca de-a v-aţi ascunselea s-a mutat pe reţelele de socializare. Pentru tristeţea copilăriilor de acum, suntem vinovaţi cu toţii, într-o oarecare măsură. Cândva, lucrurile frumoase erau apreciate. Astăzi, însă, le aruncăm la gunoi imediat ce apare un model nou. Aşa e şi cu copilăria!
