Din când în când, ori simt nevoia, ori mi se dă ocazia, agresiv de-a dreptul, să mă întreb ce înseamnă viaţa. Fluxul gândurilor începe. Viaţă înseamnă „Pavilionul canceroşilor”, al lui Soljeniţîn, carte scrisă de un autor care a simţit pe pielea lui cancerul şi lagărul. Viaţă înseamnă oamenii care vin la redacţie să ne ceară ajutorul pentru că se confruntă cu boala, cu neputinţa, cu limita asta care îţi aduce aminte cât eşti de mic şi că, oricâţi bani ai avea, odată ce a pătruns boala în tine, nu te mai ajută nici milioanele, nici cunoştinţele, nici pilele. Cu toate că şi aici este discutabil. Dar de la un punct încolo, chiar nu te mai ajută. Viaţă înseamnă destine distruse pentru că s-au dus într-o seară, în Colectiv, să se elibereze de mizeria care ţi se urcă pe epidermă şi se insinuează în sânge mai viguros decât orice cancer, pentru că te împietreşte şi nu mai ştii ce e bine şi ce e rău.
Viaţa nu înseamnă să faci dintr-o tragedie o afacere, un subiect de presă, nu înseamnă cele 51 la sută ale lui Geoană. Politica e atât de perfidă, încât e în stare să joace ca pe o carte câştigătoare moartea unor oameni. Şi nu e vorba numai de Geoană. Sau de Geoană. Este vorba de manipulare. Care nu ţine de un om sau de altul, ţine de mulţi, de foarte mulţi, de noi toţi. Viaţa nu înseamnă să nu mai avem încredere în nimeni. Dar viaţa ne învaţă că trebuie să nu avem încredere în nimeni. Viaţa ne învaţă că trebuie să citim de două ori, de trei ori, să ne ridicăm întrebări, să nu funcţionăm ca un strung. Să nu preluăm informaţia de-a gata, fără a o pune sub semnul întrebării. Nu trebuie să fii filosof, detectiv, jurnalist ca să îţi pui întrebări. Numai că întrebarea oboseşte. E mai uşor să ai dreptate atunci când informaţia vine dintr-o singură sursă, e mai uşor să ai dreptate când crezi într-o idee orbeşte, mecanic. Ce frumos este să te revolţi împotriva a orice. Ce frumos e să te revolţi. Revolta înseamnă să-ţi pese. Dar revolta fără gândire nu înseamnă nimic.
Din ce înţeleg eu, un om care s-a format în perioada post-comunistă, sistemul acesta şi-a făcut un rost din a dezbina, din a întoarce un om împotriva celuilalt. Evident, nu înseamnă numai asta. Aş fi redusă să... reduc comunismul la asta. Dar a însemnat şi asta. Oamenii se turnau unul pe altul în afara închisorilor fizice, iar în interiorul pereţilor închisorii se ducea totul la un alt nivel. Comunismul nu mai e, dar cutumele şi instinctele manipulării şi ale dezbinării au rămas în unii dintre noi. Se prelinge ca un şarpe sâsâitor mimând dreptatea. Din asta îşi trage seva politica.
La anul vom avea alegeri locale, parlamentare, vor începe jocurile. „Jocurile foamei”, numai că nu vom avea nevoie de ochelari şi un cinema 3D, vom avea nevoie să ne încărcăm dozele de conştiinţă, să ne pornim turbinele deliberării. Politica uneori bate viaţa. Dar mi-ar plăcea ca viaţa să bată politica. Şi nu neapărat viaţa aia care te obligă să îţi vezi micimea, ci viaţa care să te facă să vezi frumuseţea esenţei umane, să vezi cum oamenii se adună laolaltă, cum intră înapoi în Colectiv să salveze necunoscuţi, să vezi cum animalele astea fără pene, dar care sunt dotate cu conştiinţă creează, visează, zboară.
Deschideţi ochii, braţele, inimile. Nu vă folosiţi funcţiile, costumele, hârtiile drept arme pentru maşini, case şi alte funcţii.
