Dintre toate feluri în care poţi face un ban (chiar şi) în Galaţi, cel mai nefericit mi se pare să te specializezi în dusul de nas al oamenilor pe care viaţa i-a nenorocit deja. Şi, din păcate, treburile astea nu doar că se fac, dar mai şi poartă tot soiul de denumiri simandicoase. Că măcar atât - să dea nume mari lucrurilor mărunte le care le fac - au învăţat şi beizadelele care le pun la cale. Şi mă gândesc aici, spre exemplu, la educarea „pe fonduri” a şomerilor care vor să devină antreprenori.
M-am şi dus odată la o conferinţă dintr-un proiect care te făcea, din şomer, om de afaceri. Se cheltuiseră acolo bani serioşi, se încheiaseră parteneriate cu instituţii de stat, se chemaseră speakeri, se întinsese o masă de prânz…. Ditai evenimentul de marcă, la hotel de trei stele, ce mai!
Singurii care păreau din alt film erau beneficiari, adică şomerii care teoretic ar fi avut şansa, prin proiect, să devină antreprenori. Vreo 10 oameni, îmbrăcaţi sărăcăcios, stăteau îngrămădiţi unii în alţii, pe scaune, pe la mijlocul sălii de conferinţe. Într-un loc plin de lume dezinvoltă, oamenii ăştia de 40-50 de ani vorbeau puţin şi numai între ei. I-am întrebat dacă sunt ocupate scaunele de mai în faţă - unde ar fi fost practic locul beneficiarilor, nu? - iar unul dintre ei mi-a spus că da, sunt ocupate. Rezervări pentru invitaţi şi pentru presă.
Le-au vorbit şomerilor despre succes în afaceri vreo cinci speakeri. Unul era om de afaceri gălăţean tânăr, care chiar a reuşit prin muncă. Dar pentru că începuse pe la 20 de ani şi, aşa cum recunoaştea chiar el, a putut să ducă muncă. Apoi, au vorbit nişte membre de partid care patronau o şcoală privată. Admiteau şi ele că aveau deja „clădirea care făcea cam 100.000 de euro” când au gândit afacerea, „dar când nu-i ai, banii se mai iau şi cu împrumut, nu?”. Să fii plătit să-i spui aşa ceva unui om căruia nu-i ajunge nici măcar de pâine…
În cele din urmă, după vreo doi alţi speakeri, a mai vorbit şi o doamna care spunea că dintr-o afacere care n-a mers, îi mai rămăsese ceva (vreo 70.000 de euro - n.r.) din care a deschis „a little something” într-un oraş mai mare decât Galaţiul. Aşa că iată, dragi şomeri, câte puteţi face. Ajunge doar să vreţi!
Nu cred c-am să uit cât trăiesc imaginea unuia dintre şomeri. Omul se uita la gesturile lor ample ale speakerilor şi tot foia hârtiile din mapa pe care o primise. Încerca să se apuce de scris ceva. Stângea din buze. Închidea pixul. Şi iar foia hârtiile. Iar se uita la speaker şi strângea din ochi. Nu ştia ce şi cum să facă. Nu înţelegea nimic. Mai târziu, l-am întrebat cum i-a plăcut proiectul şi mi-a spus că deh!, „domnu’, ştiţi, eu am lucrat la ICMRS, m-au dat afară şi vreau şi eu să fac ceva. Mă chinui demult... Am o fată la liceu, sunt nevoile vârstei, ştiţi cum e, când toţi colegii au, nici ea nu poate să se ducă la şcoală fără un pachet acolo sau fără un leu în buzunar. Pentru ea am venit”. A învăţat ce a putut. Mi-a mai spus că lectorii le explicaseră la curs, „tot ce le trebuia”, de la teoria întocmirii unui plan de afaceri, până la modurile de obţinere a finanţărilor guvernamentale şi europene.
Şi gata! Şomerii au fost consiliaţi, speakerii şi organizatorii plătiţi, iar banii de proiect, cheltuiţi cu atâta succes, de te şi miri că mai avem şomeri în Galaţi!
