Copil fiind, paraşutat din mijlocul Galaţiului într-un sat de prin Vrancea, la o mătuşă, nu înţelegeam nici în ruptul capului de ce mă tot întrebau oamenii, pe drum „Mă, n-auzi, da' tu de-al cui ăi mai hi?”. Le spuneam oamenilor cum mă cheamă pe mine şi cine erau bunica şi bunicul, plecaţi din sat de vreo 30 şi ceva de ani. Gospodarii ba se scărpinau după ureche, ba îşi mângâiau bărbile, gânditori, până să-mi răspundă „Ahaa! Aşa, zici! Păi, bine, mă copile, zîua bună atuncea, să hii cuminte!”.
Abia când am mai crescut, am început să mă lămuresc de unde venea întrebarea asta. Şi n-a mai fost nevoie nici să mă duc iarăşi la ţară. Am înţeles-o aici, la oraş. Sigur că, la noi, în Galaţi, oamenii sunt prea mulţi şi, în general, prea puţin politicoşi ca să se salute pe stradă şi să se întrebe unii pe alţii de sănătate şi apartenenţă la familie, cum fac vrâncenii din satul cu pricina. Dar al cui eşti contează la fel de mult şi aici. Ba poate chiar mai mult.
Bunăoară, dacă eşti al cui trebuie, primeşti mai repede o autorizaţie, când ai nevoie de ea. Sau te mai păsuieşte un control, chit că mâncarea pe care o serveai clienţilor era un pic mai veche. Se poate, dar numai dacă cine emite autorizaţia sau cine face controlul află înainte de-al cui eşti. "Ahh, de-al lui domnu… Îhî, am înţels!". Că doar oameni suntem şi, mai devreme sau mai târziu, cu toţii avem nevoie unii de alţii. Unii ar numi-o omenie. Alţii i-ar spune business. Mai sunt şi unii care o numesc corupţie.
Pentru că sunt ai cuiva sau mai exact pentru că sunt ai cui trebuie, ajung aşa-zişii tineri oameni de afaceri gălăţeni să trăiască în lux, cu toate că Fiscul ar fi trebuit deja să le ia şi pielea de pe ei, la câte restanţe au la stat. Tocmai datorită înaintaşilor care au ştiut să se descurce în viaţă şi să producă nu sume, ci mai degrabă cantităţi de bani, au ajuns în funcţii publice înalte suficienţi tineri gălăţeni, care, fără sprijin de la partid şi bani de acasă, ar fi rămas ani buni la biroul din fundul sălii, îngropaţi în hârtii şi luaţi peste picior de şefi. Sau ar fi bătut şi astăzi drumurile, încercând să vândă câte-n lună şi-n stele, pentru un salariu modest. În schimb, pentru că ştiu să răspundă corect la întrebarea: „Mă, n-auzi, da' tu de-al cui ăi mai hi?”, au ajuns bine.
Nimeni nu spune că-i imposibil să reuşeşti în viaţă ca fiu al ploii. E foarte posibil, dar mai puţin probabil. Multe depind şi de ceea ce îţi doreşti. Spre exemplu, dacă în loc să baţi bărbunca ai învăţat cât şi ce trebuie, ai şanse bune să ajungi om deştept. Poate chiar un cercetător, un scriitor, un inginer şi aşa mai departe. Dar simplul fapt că eşti bun nu-ţi va fi suficientă garanţie că o să ajungi vreodată, să spunem, profesor la o universitate de stat. Şi asta pentru că acolo unde există o ierahie şi unde sunt bani, simpla valoare personală nu ajunge. E nevoie şi de ea (în afara cazurilor în care poate să lipsească), dar mai e nevoie şi de încă ceva. Trebuie musai să fii al cuiva. Să aparţii. Să te gireze oameni mai mari decât tine. De ce să te gireze şi în schimbul a ce? Ei, asta-i deja altă discuţie…
