Părinţilor noştri, eroilor noştri

Evaluaţi acest articol
(9 voturi)

Astăzi nu mai am nemulţumiri. Nu mai am motive să mă plâng, nu mai am dorinţa de a critica pe nimeni pentru nimic. Aş putea să o fac, totuşi! Dar astăzi am să scriu despre părinţii noştri, ai tuturor. Am să scriu despre cei care ne-au dat viaţă, care ne-au crescut, care ne-au educat cum au ştiut mai bine, care ne-au ţinut în braţe când ne-a fost rău şi care au râs alături de noi când ne-a fost bine. Am să scriu despre cei pe care ar trebui să ne obişnuim să îi numim mai des eroi şi cărora ar trebui să le spunem mai des că îi iubim şi că îi preţuim. Despre cei pentru care un telefon din partea noastră, a copiilor plecaţi din casa lor, poate chiar şi din ţara lor, înseamnă mai mult decât orice cadou le-am trimite la sărbători. Astăzi o să îmi numesc părinţii eroi şi o să le spun că îi iubesc.

Cumva, mereu m-am priceput mai bine la a-mi exprima sentimentele în scris, comparativ cu vorbele. Cuvintele scrise nu se bâlbâie, nu se înroşesc până în vârful urechilor, nu pleacă privirea, nu tremură. Cuvintele scrise rămân! Verba volant, scripta manent, cum ar spune latinii. Dar, într-o societate în care scrisorile deschise sunt mai dese decât dialogurile cu esenţă, ce valoare mai au cuvintele scrise? Ce pot spune şi nu s-a spus deja, ce pot scrie şi nu s-a scris deja?

Dintotdeauna mi-a plăcut să cred că mi-am mulţumit părinţii. Că am fost un copil ascultător, că i-am făcut mândri la fiecare pas făcut şi că, în ochii lor, sunt cel mai tare. Chiar şi când nu eram. Părinţii mei, ai tăi, ai noştri, ai tuturor, sunt mai mult decât simpli oameni. Pentru noi sunt întregul univers, chiar şi după ce plecăm din casa lor. Sunt oamenii pe care nu concepem să îi pierdem din vieţile noastre, sunt oamenii la care mergem de fiecare dată când ceva nu ne iese, sunt oamenii cărora ne plângem şi împreună cu care ne bucurăm. Sunt oamenii a căror uşă nu se va închide niciodată pentru noi, oricât de târziu în noapte ar fi. Mereu vom găsi un sfat bun, o farfurie caldă de mâncare, un ajutor, un sprijin. Fără să aştepte ceva înapoi. Asta e dragostea de părinte şi noi, cei care încă nu avem copiii noştri, poate nu suntem conştienţi de ea. Cel puţin, nu pe deplin.

Astfel, următoarele cuvinte sunt adresate părinţilor noştri, eroilor noştri. Vă mulţumim pentru că ne-aţi crescut, pentru că ne-aţi făcut poftele, chiar şi atunci când banii nu erau suficienţi şi pentru voi, vă mulţumim pentru că ne-aţi făcut să zâmbim, pentru nopţile pierdute la căpătâiul nostru când am fost bolnavi, pentru încurajările în momentele de tristeţe, pentru impulsionările în momente în care totul părea pierdut. Pentru împingerea de la spate, pentru tot ce ne-aţi oferit de-a lungul vieţii, pentru tot ce continuaţi să strângeţi şi să ne daţi, pentru copilăriile frumoase, presărate cu certuri menite să ne înveţe, nu să ne taie aripile, pentru că ne-aţi deschis ochii către o lume presărată şi cu bune şi cu rele, pentru toate astea noi vă mulţumim. Şi vă iubim din tot sufletul, chiar dacă nu v-o spunem nici pe departe de atâtea ori pe cât v-ar plăcea să auziţi. Câteodată, cuvintele scrise au mai multă însemnătate decât cele vorbite! Vă mulţumesc, părinţii mei, eroii mei. Şi vă iubesc!

Citit 3912 ori Ultima modificare Duminică, 19 Iunie 2016 16:16

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.