Nu există, pe lumea asta, o veste mai cumplită decât aceea că te-ai îmbolnăvit de ceva ce n-o să se mai vindece, pe deplin, niciodată. Când ţi se întâmplă una ca asta, parcă te trăzneşte. Parcă ţi se termină lumea şi timpul. Iar după aceea, vin momentele în care ai nevoie, în jurul tău, de oameni buni. De prieteni şi de rude care te ascultă şi, chiar dacă nu pot înţelege pe deplin ceea ce simţi, măcar găsesc suficientă putere încât să aibă răbdare cu tine. Fără oamenii din aceştia, suferinţa te-ar strivi încă din primele zile, oricât de tare ai crede că eşti.
Indispensabili, în acele momente, îţi sunt însă nu doar apropiaţii, ci şi medicii care să te facă bine. Evident, nici fără spitale curate şi suficient de dotate, în care să poţi să te vindeca, n-o să scapi prea uşor. Or, când vine vorba despre spitale, începi să ai de ce să te temi şi dacă eşti în Galaţi, dar şi dacă ai ajuns prin alte oraşe mai mari din ţară.
N-a mai trecut de mult o dimineaţă în care să nu văd, la jurnalele matinale, măcar o ştire despre vreo nenorocire medicală. Ba s-a dus un nene la spital pentru o operaţie banală şi a murit, colonizat de bacteriile din sala de operaţii sau din salon, ba a nimerit o copilă la un psihiatru, care, în loc s-o sfătuiască să îşi facă mai mulţi prieteni şi să se plimbe prin parc mai des, a îndopat-o cu medicamente experimentale, care au năucit-o. Ba salonul din nu ştiu care secţie arată ca o pivniţă medievală pentru prizonieri de război, ba doamna doctor cutare, de la Urgenţe, a refuzat să-şi trateze pacientul, din cauză că nu-i plăcuse căutătura lui. Văd ştirile astea, dimineaţă după dimineaţă, şi mă mai păcălesc, uneori, gândindu-mă că pe unele sigur le-au umflat ziariştii, ca să mai prindă şi ei un plus, la leafă. Dar ce te faci când ajungi să te loveşti singur de tot soiul de probleme din astea şi vezi că nu era vorba despre nicio exagerare? Când medicii ţipă la aproapiaţii tăi, ce mai zici? Când ai celebra conversaţie: „Câţi ani are bunicul dumneavoastră? Aaa, 83 de ani? Păi şi…. sigur mai vreţi să-l duceţi la spital? Ştiţi, intervine şi vârsta”.... Ce mai faci atunci? Îţi dai seama că nu-i vine nimănui să îţi spună, cu subiect şi predicat, că 83 de ani e vârsta la care, în România, ar trebui să îţi faci mai degrabă de lucru pe la cimitir decât pe la spital.
Şi uite-aşa începi să te gândeşti că, în cel mai bun caz, vei trăi şi tu suficient încât să îţi spună o asistentă medicală că, dacă ai avea ceva bun simţ, nu le-ai mai da tinerilor atâta de lucru, la vârsta ta, că doar tu ţi-ai trăit viaţa deja!
Puţine sunt motivele care m-ar face să plec de tot din ţară. N-aş emigra în căutare de nisipuri mai fine, de salariu mai mare sau oameni mai prietenoşi. Dar cred aş pleca de teama ca o astfel de situaţie cumplită să mă prindă aici, când voi fi prea bătrân ca să mai am încotro s-o apuc… Întâmplarea face ca, la noi, să n-ai întotdeauna norocul să întâlneşti medicii adevăraţi, care te păzesc, în acelaşi timp, şi de boală, dar şi colegii lor care n-au ce căuta în branşă. Când totuşi găseşti un astfel de medic, merită să ţi-l ţii aproape, pe cât posibil. Din cauză că nu există, pe lumea asta, o veste mai cumplită decât aceea că te-ai îmbolnăvit de ceva ce n-o să se mai vindece, pe deplin, niciodată.
