E 7,15. Apa rece probabil s-a oprit deja (şi) pe strada mea. Mi-e groază. Nu-s vreun matinal de fel, dar azi m-am trezit cu noaptea-n cap, ca să fac duş. Sunt convins că şi voi. Iar acum ba ne mai uităm pe Facebook, ba citim ziarul, la cafea. E prea târziu să ne mai băgăm la loc în pat şi prea devreme ca să plecăm la serviciu. Bine, adevărul este că nu ne-am strâns chiar toţi gălăţenii în cercul asta strâmt. Propun să îi considerăm absenţi motivat pe cei cărora astăzi nu li se opreşte apa rece. Ei or să poată face duş oricând. Cât despre toţi ceilalţi care oricum nu se prea spală… pe ei n-avem decât să-i lăsăm în continuare să sforăie. Leac de cojocul nesimţirii încă nu s-a inventat.
Ieri-dimineaţă, două colege care abia intrau în redacţie tunau şi fulgerau, scoase din pepeni de nespălaţii lângă care fuseseră nevoite să circule, în autobuz. „Da nu erau, nene, din ăia care n-apucaseră să facă duş, dimineaţă. Nuu! Puţeau de parcă nici nu i-a prins ploaia, vara asta! Îmbâcsiţi, din ăia de ţi se întoarce stomacul pe dos când se apropie de tine!”. Ei, poftim, îmi ziceam, ce mai noutate: cel puţin vreo jumătate dintre noi nu se spală!
Tot ieri, dar mai spre prânz, încă prea puţin convins că poate fi chiar atât de rău în autobuz, am luat un "11" vreo două staţii, de pe Domnească până în Piaţa Centrală. Şi m-am convins repede că m-am băgat în chestia asta fără să mă gândesc suficient la consecinţe.
Autobuzul puţea a transpiraţie, chit că circula mai mult gol. Tapiţeria scaunelor, aerul, gemurile, garniturile, toate emanau miros de acru şi de stătut. Gemuri deschise? Nici pomeneală! Am deschis eu un ochi de geam, dar din spatele meu a venit, imediat, un bătrân cu tricoul ud leoarcă, lipit de spinare, şi l-a închis înapoi, cu gesturi demonstrative. Era unul din cei doar vreo 10-12 călători. Aer condiţionat? N-o să vedem în veci, din cauză că – aşa cum a subliniat în repetate rânduri conducerea Transurb Galaţi – staţiile din Galaţi sunt prea scurte ca să se răcească în autobuz. Şi chiar dacă s-ar răci suficient, tot n-ar fi bine pentru noi, călătorii, din cauză că diferenţa de temperatură ar fi prea mare şi ne-ar putea îmbolnăvi, spuneau aceiaşi specialişti în transport public şi medicină umană. Şi apoi lasă, că puţină transpiraţie maturată de la o staţie la alta n-a omorât pe nimeni, nu-i aşa? Mi-am găsit loc, din primul minut de călătorie, undeva în partea din spate a autobuzului. Am zis să sufăr acolo, potolit. Din păcate, din staţia de pe Gării, a urcat un domn îmbrăcat de vară, cu servietă şi pălărie de pai. S-a proptit lângă mine, şi-a luat poziţia pe culoarul dintre scaune, iar când a ridicat mâna, ca să se prindă de bară, am zis că mă ia cu leşin. Mi s-au încleştat fălcile şi probabil că m-am înverzit. Am plecat spre partea din faţă a autobuzului, unde am stat cale de o staţie lângă o bătrână corpolentă, îmbrăcată într-o bluză neagră sintetică, pătată toată la subţiori de transpiraţie. Despre mirosuri, ce să mai vorbim... O soluţie ar mai fi fost să mă dau pe lângă grupul de adolescenţi îmbrăcaţi lejer, dar după feţele scârbite, mi-am dat repede seama că şi ei fugeau de toți cei care le dădeau târcoale, de teama vreunor noi torturi olfactive. În faţă la CNVA, pe Bălcescu, am cedat şi am coborât.
S-a făcut 7,30. Treaba o încep puţin mai târziu. Şi dacă mi-ar plăti cineva să mă urc în autobuz, azi când jumătate din Galaţi n-are apă rece, tot pe jos m-aş duce la muncă...
