Probabil sunt destui printre domniile voastre care aţi fost în situaţia de a ajunge la Urgenţe la sfârşit de săptămână şi să primiţi un bileţel prin care sunteţi chemaţi în altă zi pentru consult de specialitate, deoarece nu este medic de gardă, iar problema dumneavoastră nu este foarte gravă.
Dacă nu v-aţi regăsit în această situaţie, sunteţi fericiţi, dar nu excludeţi varianta ca, într-o zi, să vi se întâmple. Să nu vă mire când veţi afla, în urma unor fireşti întrebări, că medicul de care aţi fi avut nevoie se află în gardă la domiciliu şi că nu vine decât dacă se consideră că situaţia estre una critică. În eventualitatea în care sunteţi într-o situaţie destul de gravă, nu intraţi în panică. Medicul chemat vine, dar nu se va teleporta, ci va ajunge în ritmul normal pe care i-l permite deplasarea cu forţe proprii. Adică, în cel mai fericit caz, câteva zeci de minute. La fel, pot aştepta şi bolnavii pe care problemele, mai mult sau mai puţin grave, i-au ţintuit pe patul de spital şi care depind de acelaşi specialist, aflat la domiciliu. În lipsa vocii care să ia decizii la sfert de minut, se face ce se poate, cu cine se poate. Adică cu personalul mediu, care în unele cazuri nu poate administra anumite tratamente de urgenţă sau poate nu e capacitat să ia decizii de viaţă şi de moarte. Aşa se ajunge la situaţii precum cea a familiei care s-a revoltat că ruda lor a fost legată, ca măsură de urgenţă şi protecţie. E de asemenea foarte adevărat că subiectivismul ne-ar împiedica pe oricare dintre noi să privim cu detaşare realitatea când ne găsim cineva apropiat ţintuit de pat, ca un nebun lunatic. La o primă vedere, situaţia este aşa cum o apreciază mulţi, anormală, dar schilodirea sistemului prin acutizarea crizei de medici face ca anormalul să fie acceptat şi considerat, în cele din urmă, crept ceva firesc. În chinurile bolii, cu îngrijorarea unui diagnostic grav, cu suspiciunea asupra calităţii actului medical, puţini se mai gândesc la deficienţele sistemului. Nu ştiu câţi mai realizează că medicii sau asistenţii au plecat spre alte zări unde să-şi primească răsplata trudei de zeci de ani. Ei s-au împuţinat, pentru că un specialist nu de formează în doi-trei ani, dar bolnavii au rămas tot atâţia sau chiar s-au înmulţit. Nici unii, nici alţii, nu pot revigora sistemul, care în timp s-a ciunţit şi poate, tot în timp, va reveni pe linia de plutire. Înţelegerea şi bunul simţ, şi de o parte şi de alta, rămân, până la urmă, motoarele unei relaţii fără de care nici unii, nici alţii, nu ar putea exista.
