Deşi cu greu ţine creionul în mână, a reuşit să ia bacalaureatul, lucru cu care nu se pot lăuda elevi care nu trebuie să facă eforturi suplimentare pentru a învăţa * Pista de alergare e pentru el locul de unde visele spre o viaţă normală devin cât se poate de reale
A intrat în Cartea Recordurilor, a câştigat medalii peste medalii la competiţii naţionale şi internaţionale de atletism, a uimit o lume întreagă cu ambiţia sa de a-şi depăşi condiţia, însă cucerirea care l-a făcut să plângă în hohote de fericire a fost obţinerea diplomei de bacalaureat.
Marian Petria a fost diagnosticat imediat după naştere cu sindrom piramido-extrapiramidal, care l-a împiedicat ani de zile să se poată folosi cum trebuie de mâini şi de picioare. Deşi poate vorbi cu greu şi nu-şi poate mişca mâinile, are mintea, sufletul şi voinţa mult mai puternice decât mulţi dintre noi. Şi a mai avut norocul de un înger păzitor, mama sa, Alexandrina Petria – cea care a ars alături de el zi de zi, uitând de propriile nevoi.
„Marian era plecat la Cluj, în cantonament, când s-au dat rezultatele. Am aşteptat pe lângă ziduri ore în şir să se afişeze. Aveam mari emoţii. Când i-am spus la telefon că a luat examenul, a început să plângă şi m-au podidit şi pe mine lacrimile. Cei de la Cluj nu ştiau ce s-a întâmplat de plânge de-i sare tricoul pe el”, ne spune, fericită, mama tânărului.
Şcoala ca o luptă pentru normalitate
Alexandrina s-a chinuit enorm să-l crească pe Marian. Dar a ştiut să-şi înfrâneze pornirile excesiv protectoare, care l-ar fi îndiguit cu un zid, în loc să-i deschidă perspective spre o viaţă normală. „Când era mic se împiedica şi cădea în nas la tot pasul. Dar nu s-a lăsat. Îi plăcea la nebunie să facă mişcare, cu toate că avea mari probleme de sănătate. Aşa că am mers zilnic cu el afară. I-am luat triciclete şi apoi biciclete, l-am încurajat de mic să nu renunţe atunci când îi era greu. A început apoi să alerge de abia mă mai ţineam după el”, îşi aminteşte mama lui.
În febrilitatea lui de a face sport, mama aproape că uitase că are probleme. A mers să-l înscrie la Liceul cu Program Sportiv, dar aici a dat de prima uşă închisă în faţa lor, pe care însă aveau s-o spulbere din temelii, mai târziu. Li s-a spus că nu se pot înscrie copii cu handicap.
Cu mama colegă de bancă la liceu
L-a înscris la Şcoala Nr. 17, iar gimnaziul l-a făcut la domiciliu. La capacitate a luat 8,20, iar media de admitere a fost 8,90. A fost admis la Colegiul „Economic”, pentru primele două clase de liceu, după care s-a transferat la fără frecvenţă, unde a mers la şcoală însoţit de mama sa, care i-a scris cursurile. Chiar dacă nu-şi poate folosi în mod normal mâinile, Marian a învăţat să scrie cu ambele mâini şi cu stiloul sprijinit de bărbie, dar nu are viteză.
Norocul a venit de la Sporting Club
Cu totul altfel stau lucrurile când ajunge pe pista de alergare. Aici picioarele sale uită de diagnostice şi de steaua potrivnică sub care s-a născut Marian, schimbându-i destinul.
Cam tot pe vremea când fusese admis la liceu, a ajuns, printr-o întâmplare, la Sporting Club Galaţi. „L-am dus la un cros pe faleză, de Ziua scrumbiei. A ieşit pe locul I. Atunci cei de la Sporting Club se pregăteau pentru campionatul naţional de atletism pentru persoanele cu handicap, iar domnul Vasile Cristea nu voia să-l ia pentru că nu ştia dacă face faţă, iar înscrierile se făcuseră de mult. În cele din urmă, la insistenţele lui Marian, l-a luat. Nu i-a părut rău, pentru că s-a întors cu premiul I. Mulţumim familiei Cristea, dacă n-am fi ajuns la Sporting Club, Marian ar fi alergat şi acum pe faleză, fără să participe la competiţiile internaţionale”, spune recunoscătoare femeia.
„Cel mai greu an”
Pentru Marian şi Alexandrina Petria anul acesta a fost unul foarte greu. S-a calificat la jocurile Paralimpice din Dubai şi a avut de învăţat şi pentru bacalaureat. „A fost greu. Trei zile pe săptămână aveam antrenament de câte două ori pe zi şi trei zile câte o singură şedinţă, după care vineri, sâmbătă şi duminică mergeam la cursuri la liceu. Însă a meritat. Dintre cei 40 de absolvenţi de la fără frecvenţă, doar patru au luat bacalaureatul, iar Marian e printre ei”, spune veselă femeia. De altfel, succesul copilului îl resimte ca fiind şi al ei, mai ales că tezele la bacalaureat i le-a scris ea, după dictarea candidatului, supravegheată de o comisie formată din câte doi profesori, venită special la domiciliu.
La Jocurile Paralimpice de la Dubai, Marian s-a clasat al cincilea la proba de 400 de metri, dar s-a şi accidentat la cea de 800 de metri. „I s-a umflat atât de tare tendonul de la picior, încât i-a pus piciorul în ghips timp de o săptămână. L-am cărat în spate la toaletă, dar pentru el trăiesc”, spune mama, oftând. De altfel, nu este prima dată când Marian Petria participă la competiţii internaţionale.
El a participat şi anul trecut la Jocurile Paralimpice de la Londra, unde a câştigat o medalie de bronz la 200 de metri. De asemenea, alături de alţi doi gălăţeni şi de alţi câţiva români, a intrat în 2009 în Cartea Recordurilor, participând la cea mai lungă ştafetă – 3.096 de kilometri! Nu mai vorbim de faptul că în ultimii ani a luat aurul la toate competiţiile naţionale.
„Antrenoarea e ca o mamă”
Pentru că este o persoană specială, cu inima mare şi cu multă voinţă, Marian adună în jurul său oameni speciali. Pentru competiţiile internaţionale s-a pregătit cu o profesoară de la Liceul cu Program Sportiv – Marilena Chiţu. Cum mama sa nu a putut să-l însoţească până în Dubai, antrenoarea a trebuit să preia rolul acesteia: „Să-i dea Dumnezeu sănătate. Un om nemaipomenit. Şi-a asumat să aibă grijă de Marian în tot acest timp, ea l-a hrănit, ea l-a spălat. A fost ca o mamă pentru el. Îi mulţumim pentru tot ceea ce a făcut pentru noi”, spune Alexandrina Petria.
Profesor în lupta cu destinul
Anul acesta Marian nu a dat la facultate. Pentru el e un efort prea mare. A preferat să se pregătească pentru alte concursuri şi selecţii la competiţii internaţionale. În primăvară este aşteptat iar în Dubai, iar de la 1 septembrie va relua antrenamentul.
Pentru că e plecat la Mangalia, la recuperare după accident, am reuşit să vorbesc cu el pe internet (pe computer se descurcă să scrie) şi mi-a spus că şi-ar dori să urmeze cursurile unei facultăţi de educaţie fizică, ca să-i poată ajuta pe copiii cu dizabilităţi să practice sport şi să-şi depăşească astfel condiţia. Îi urăm succes, pentru că a demonstrat până acum că visele sale devin realitate.
